În sfârșit, ai mei nu au avut mașină în viața lor, deci se poate trăi fără probleme dacă nu ai în dotare un automobil... Nu am avut niciodată cu ce să mă dau și eu mare la capitolul ăsta, deși tare mi-aș fi dorit să mă umflu în pene... Eram la categoria ”noi nu avem” și gata! Însă nu știu cum, la un moment dat, vecinul meu Mircea, într-un grup mărișor de copii adunați în fața blocului, în timp ce discutam despre mașini , mi-a zis:

-Tu parcă ai avut mașină, nu? O Dacie verde....

-Daaa, am răspuns pe nerăsuflate, dar a vândut-o tata. Vrea să ne luăm Trabant!

A fost o minciună inventată pe loc. Am simțit cum am intrat instantaneu în grupul aristocratic al ”mașiniștilor”. Aveam dreptul să-mi dau cu părerea, să anticipez probleme specifice castei, să mă bag în seamă pe marginea subiectelor de gen. Nu știu de unde a scos Mircea Dacia aia verde, dar l-am iubit pentru asta. Mai mult, la un moment dat chiar începusem să cred și eu povestea existenței unei Dacii de culoarea unei săpuniere vechi.

Pe vremurile alelalte, mașinile erau puține. Chiar foarte puține. Majoritatea spațiilor dintre blocuri păstrau încă amintirea șantierelor care au stăpânit locurile la un moment dat, nu cu foarte mult timp în urmă, și nu erau sufocate de sute de mașini parcate pe ultimul milimetru de spațiu liber, așa cum se întâmplă acum. Traficul auto în oraș era foarte aerisit, singurele care mai îngreunau puțin lucrurile, din punct de vedere rutier, erau autobuzele care circulau din abundență, în special în jurul orelor de intrare și de ieșire la și de la muncă. Eram fascinat de poveștile doamnei Nicuț, profesoara de franceză, care de multe ori ne povestea cum că pe vremea copilăriei domniei sale, pe Bulevard trecea maxim o mașină la jumătate de oră iar în oraș era liniște de aproape că îți țiuiau urechile. Noi copiii ne miram când auzeam așa ceva, deși, chiar dacă se circula pe dublu sens, Bulevardul nu era chiar foarte aglomerat. Pe celelalte străzi – gen Cuza Vodă, Elena Cuza, Episcop Nichita, etc, mașinile treceau, într-adevăr, rar. Atât de rar încât strada era folosita ca loc de joacă. Tenis de picior, fotbal, miuța, ”Rațele și vânătorii”, ”Țară, țară, vrem ostași” și câte altele, pe toate le jucam în mijlocul străzii. O dată la juma’ de oră striga cineva ”Mașinaaaaa!”, ne opream câteva secunde până când pericolul trecea, după care ne reluam joaca. Chiar și derdelușurile erau tot pe stradă – al meu (ca să zic așa) cobora din Cuza Vodă (din dreptul Alimentarei UNIREA) către lac (zona MERIȘOR). Cred că cel mai celebru derdeluș din cartier era cel de pe strada Măceșului, cu oprire în Cuza Vodă. Aici lucrurile au fost ceva mai grave pentru că, deși traficul auto era aerisit, de-a lungul timpului s-au întâmplat câteva accidente, unele dintre ele chiar mortale, din păcate...

Mașinile, să revenim la ele. La mine pe scară, din 16 familii, doar două dețineau automobile. Nenea Bandoc avea o dacie galben-maioneză, cu 4 faruri și cu o ventilație care pornea după ce se oprea motorul. O mașină mereu curată, cu un aer nobil. Niciodată nenea Bandoc nu a parcat-o în fața blocului (și bine a făcut) ca nu cumva noi, copiii să i-o lovim cu mingea sau cu altceva. Oricum, dacă mașina respectivă era parcată cumva pentru foarte scurt timp aproape de locul nostru de joacă, ne opream, ca nu cumva să facem vreo bazaconie...

Nenea Gigi Tărciatu era ”șefu’ la mașini” pe o distanță de mai multe cartiere. Simpaticul meu vecin mustăcios avea în dotare două autovehicule – un ARO 243 crem (3-AG-3164 – n-am să uit toată viața numărul ăsta) și un Moskvici 1500 portocaliu cu număr de Prahova. Cu mașinile ăstea, nenea Gigi era în cea mai înaltă ligă. Mașină străină plus ”Arou”, vă dați seama?. Una dintre cele mai strașnice aventuri avută cu nenea Gigi a fost atunci când a îmbarcat toți copiii din fața blocului în Aro și ne-a scos așa, claie peste grămadă, la o plimbare prin oraș. Am avut privilegiul să stau în față, așa că vedeam vitezometrul – 40 km/h! Motorul de Aro urla din toți bojogii, iar nouă ni se părea că mergem cu o viteză anețitoare! Țpam cu toții de placere. Cireașa de pe tort era când nenea Gigi spăla mașina. Moaaaa! Pe vremurile ălea, neexistând spălătorii auto, mașinile se spălau în fața blocului, la lighean și la furtun. În cazul nostru, trăgeam un furtun din uscătoria aflată la parterul bloculuil și îl asistam cu mare placere pe vecinul nostru posesor de mașini. Apa astfel rezultată se scurgea pe stradă în jos, spre zona lacului (actualmente zona Pieței 1 Mai). Noi copiii profitam de debitul generos și făceam pe traseul de curgere baraje din nisip, obținând atsfel mici lacuri de acumulare. Distracția era maxima când distrugeam toată munca noastră și asistam la o mica apocalipsă - amestecul de apă și nisip se scurgea vertiginos la vale, pa lângă ghena de gunoi și se oprea băltind la colțul blocului A9. Nu deranja pe nimeni joaca noastră – vară fiind, totul se usca destul de repede.

Mașinile de pâine – în copilărie m-am împrietenit cu aproape toți șoferii de pe mașinile de pâine care veneau să facă aprovizionarea alimentarei de la parterul blocului părinților mei. Alimentara UNIREA avea ușile de aprovizionarea chiar pe partea cu balconul nostru. Era ceva de vis să asiști la aprovizionarea cu pâine seara – noi având balconul pe partea potrivită, ne bucuram zilnic de un spectacol de care mulți nu aveau parte – ne bucuram de mirosul pâinii fierbinți, care se amesteca la o manieră halucinantă cu mirosul de combustibil ars emanat de mașina de pâine. Mirosul ăla, mie cel puțin, îmi dădea senzația de nemurire, pentru mine așa mirosea Raiul – eram copil lipsit de griji, părinții mei erau tineri și sănătoși , soră-mea era mica și drăgălașă, lumea era a mea, iar peste tot plutea mirosul ăsta îmbătător de pâine fierbinte și discret de gaz de eșapament…

Șoferii de pe mașinile de pâine, erau niște domni simpatici cu care te puteai împrieteni foarte ușor. Dacă le mai dădeai și o mână de ajutor pe la șurubăreala pe care o făceau de fiecare dată pe lângă mașină, te lăsau să te urci în cabină și să te joci cu volanul…, Eu, de fiecare data, le dădeam câte o o sticlă de apă ca să o pună în radiator… Nea Petrică, nea Vasile (fratele lui nea Petrică), nea Zarică, Geam (un nene care semăna izbitor de mult cu mustăciosul din seria cu Cicălitoarea) și încă vreo doi pe care nu-I mai țin minte – ăștia au fost unii dintre eroii copilăriei mele – atunci mi se părea un privilegiu și o știință să pilotezi Saviem-urile alea complicate și masive, plus că pornirea la manivelă a SR-urilor (așa cum aveau nea Zarică și Geam) era o mare artă – fascinant mai gâlgâiau motoarele alea de SR (Steagul Roșu).

Celebră, între blocuri, era mașina unui domn profesor care avea un nume exotic – Eudoxiu Scalat. Profesorul, care avea o vârstă venerabilă, semăna izbitor de tare cu Jacques-Yves Cousteau – celebrul explorator marin francez. Pentru motivul ăsta, toată lumea chiar aș aîi zicea - Custeau. Mașina – un Moskvici cel puțin la fel de bătrân ca și proprietarul - a fost botezată Calypso – după cum se numea și vasul celebrului explorator francez. Rabla care zăcea în fața blocului respectiv avea atâtea rânduri de vopsea, încât aveai senzația că e tencuită, nu vopsită... nu știu ce s-a ales de Calypso, dar știu că profesorul respectiv trăgea tare bine cu praștia, așa că noi copiii nu prea aveam curaj să ne jucăm în preajma lui Calypso, probabil cea mai urâtă rablă din cartier (în sensul că o uram cu toții).

N-am să pot uita, însă, HÂRBU’ LU’ SÂRBU. Așa a fost botezată probabil cea mai celebră rablă din cartier. Întâi de toate, vreau să spun că e departe de mine intenția de a ironiza sau de a batjocori pe cineva, cu atât mai puți pe simpaticul proprietar al hârbului despre care vreau să vă povestesc, dar nu pot omite personajul și nici celebra sa mașină. Pe strada Elena Cuza, cam pe la jumătatea distanței dintre Cuza Vodă și actuala stradă Nevers, aproape în fiecare zi, un nene meșterea la un biet Wartburg, de asemenea , mai mult tencuit decât vopsit. Sunt mai mult decât sigur că respectivul domn (pe care cel mai probabil îl chema Sârbu...) a dezvoltat o adevărată pasiune pentru Wartburg-ul cu pricina. Îl demonta de fiecare dată, se mozolea de ulei din cap până în picioare, sufla pe niște furtunete, spăla cu diluant motorul etc, etc, reasambla la loc mașina și... jur că nu-mi aduc aminte să fi văzut Wartburg-ul respectiv în trafic. Cred că de două sau trei ori, nenea a făcut câteva manevre în zonă cu hârbul și tot cartierul a știut asta, din cauza fumului gros și din cauza zgomotului infernal... De câteva ori am căscat și eu gura pe acolo – mă uitam cu câtă dexteritate putea omul ăla să demonteze motorul de Wartburg și cu câtă pasiune îl curăța și îl aranja la loc. Omul nu vorbea, își vedea de treabă. Nici eu nu-l deranjam cu întrebări inutile. Din când în când, omul ridica ochii spre mine să vadă dacă mai sunt spectator la ce face el. Mă fascina contrastul dintre corneea albă și pielea înnegrită de ulei de motor...

În vremurile ălea nu am dezvoltat vreo pasiune arzătoare pentru mașini. Și nici vreo invidie față de vreun proprietar de autovehicule. Atâta timp cât aveam acces în mașinile respective, erau ca și ale mele. Bucuria mea supremă? Atunci când m-am urcat și m-am plimbat în locomotiva cu abur care se deplasa pe calea ferată Gară – IF. Dar asta e o altă poveste...