Iar pentru asta chiar îi mulțumesc lui Dumnezeu – am câteva cunoștințe care efectiv și-au distrus viețile din cauza jocurilor de genul ăsta. Copilăria, însă, a fost plină de tot felul de tentații de gen. Am jucat RIȘCA cu cei mai răi băieți din cartier, mi-am exersat plămânii la SUFLICI cu toți colegii de clasă, ba chiar, la un moment dat, niște vecini mai golănași mă învățaseră să joc chiar POCKER. Pe bani. Ce mândru eram de mine când ziceam ”plus unu cu SEC!„ Fumam încă din clasa a VI-a, cele cinci cărți din mâna stângă pe care le răsfoiam cu mâna dreaptă, în care țineam și țigara Snagov între degetul mic și inelar, mă făceau să mă simt ca un mare gambler din Vestul Sălbatic... N-am câștigat niciodată. Nici la RIȘCA, nici la SUFLICI, nici la POCKER. Eram un jucător deplorabil, dar îmi plăcea să fiu în rând cu... ”nelegiuiții”. Nu jucam nici pe sume mari – miza fiind aproape de fiecare dată câte 25 de bani, cel mult un leu când se incingeau spiritele. Cel mai mult am reușit să adun la un campionat de RIȘCA - vreo 12 lei în monede de 25 de bani. Ajuns la apogeul meu de jucător, am vrut șă mă retrag. Mai aveam eu vreo 12 lei puși de-o parte, cu cei 12 de la RIȘCA strângeam măreața sumă de 24 de lei de care aveam nevoie ca să îmi cumpăr tractorașul cu șenile de la magazinul Vidraru. Dar m-a amenințat Bogdan Becheru cu bătaia și de frică am rămas în joc până am pierdut toți bani... Dar a fost distractiv. Eu m-am bucurat tare, că și Bogdan a pierdut toți banii, nu numai eu. Marele câștigător a fost Calypso, care avea și mangleală de cinema: ”vine banu la băiatuuu!” sau ”și mâna greblă se făcu”, iar nouă, looser-ilor, ni se scurgeau ochii după bănuții ăia prăfuiți. Calypso era șîșîit, iar din gura lui - ”Hai, băieții, facem o RIȘȘȘȘȘCĂ?” suna într-un mare fel. De fiecare dată când făcea propunerea asta în gura mare, de la etajul 1 al blocului A10 (acolo era terenul bun pentru joc) scotea capul pe fereastră doama Rișcă (da, chiar așa o chema) să vadă dacă nu cumva despre dumneaei era vorba...

În fine, pasiunile s-au modificat când în peisaj au apărut jocurile mecanice și electronice care veneau în cartier odată cu mașinuțele tamponabile. Era fascinant. Lângă pista mașinuțelor era montată o remorcă metalică suspendată, având aproximativ jumătate din dimensiunile actualelor remorci de TIR. În interior – PARADISUL: fel de fel de console cu jocuri electronice –

CHAMELEON https://youtu.be/er1kSjjkskw?si=ZB0dy5zfv5_3tF94

SPACE INVADERS https://youtu.be/kR2fjwr-TzA?si=_EvO5WEtxE7UT8lS

pinball ROLLING STONES https://youtu.be/04g2lVgq5fA?si=ui-zBRTQOP32Za5A

Da puteți accesa link-urile fără frică Sunt sigur că o să vă placă ce am pus acolo.

Pe lângă astea, mai erau consolele mecanice, cu manetă, alea cu fructe, cu 777 și cu BAR BAR BAR.

Zgomotele din remorca cu pricina se combinau fascinant, hipnotizant chiar – a fost primul loc unde chiar am pierdut noțiunea timpului – am intrat o dată ziua, în amiaza mare și am ieșit după ora 19:00 când afară era întuneric de-a binelea. Bine, nu am plecat din proprie inițiativă, ci pentru că pe vremea aia se lua curentul la ora respectivă...

Am tocit consolele cu CHAMELEON, SPACE INVADERS și ROLLING STONES, cheltuind aici o grămadă de bani pentru vremurile alea. Dar m-am aventurat și la ”manete”. 3 prune mi-au adus odată 25 de lei (bucurie mare) cu care mi-am luat 3 fise la mașinuțe (8 lei fisa, distracția supremă), iar restul de 1 leu l-am jucat tot la ”manete” unde 2 cireșe mi-au mai adus 6 lei pe care i-am schimbat în două fise de 3 lei pe care le-am jucat la CHAMELEON. Dezmăț, nu alta!

Măi, dar o dată era să înhaț GOANGA MARE la manete! Moaaa! Am băgat tremurând ultimul leuț din buzunar. Am tras foaaaarte încet de manetă. Eu și prietenul meu Gogoașă fremătam de emoție. Roțile se învârteau și parcă nu mai voiau să se oprească... ȚAC, ȚAC, ȚAC! Stupoare! Triplu BAR solist pe linia mediană . Nu mai știu ce sumă se câștiga, oricum era ceva fabulos, JACKPOT-ul zeilor. Mă așteptam ca din aparat să se reverse CORNUL ABUNDENȚEI, să se spargă Barajul Vidraru al bunăstării planetare. Canci! Mă uitam cu Gogoașă la aparat, ca Shrek și Donkey la obiectivul foto. Aparatul MUT! Îmi vine ideea salvatoare:

- Neneaaa! Neneaaaa! Îl strig eu plin de speranță pe supraveghetorul de sală. Ăsta era unul, Vasi, cu chică și mustață, care plimba toată ziua după el un șirag de chei cu care îi altoia de fiecare dată pe cei mai recalcitranți.

- Ce e, bă?

- Veniți un pic! Uite ăsta s-a blocat și știți ce încet am tras de manetă? Să vă zică prietenul meu dacă nu e așa.

Ăsta, Vasi, s-a uitat plictisit la mine și pe urmă a făcut un gest cu capul către aparat:

- Nu vezi, bă, că ți-a dat TILT? Și a plecat către cabina de schimbat fise. Într-adevăr, undeva, pe frontispiciul aparatului scria licărind TILT (clar mânăreala lor ca să nu dea câștigurile mari).

Am mai zăbovit câteva minute lângă aparatul cu pricina reușind să câștig admirația celor care voiau să joace. Toți făceau ochii mari când vedeau triplul BAR pe toate cele trei roți, iar eu le spuneam mândru: ”eu am fost, dar mi-a dat TILT...!” Toți mă compătimeau, iar Gogoașă răsucea din când în când cuțitul în rană:

- Moaaa, tu-ți dai seama ce puteai să iei de banii ăștia?

*

Vine Revoluția. Eram deja măricel (urma să scot buletinul). Mama se baza pe mine la aproape toate treburile casei, dar mai ales le făcut piața. 20 de kile dacă aveam de cărat, nu mă dădeam inapoi – la capitolul ăsta chiar eram campionul familiei (mama poate confirma). Aveam algoritm și tabiet. Adică – plecam de acasă cu lista de cumpărături făcută de mama. La fiecare produs cumpărat adăudam 50 de bani la kilogram așa încât după o sesiune de cumpărături mă alegeam cu câțiva lei bașca cei pe care îi primeam recompensă de la mama. Tabietul? După fiecare sesiune de cumpărături din piață mergeam la țuicăria de pe Centrul Vechi (aia de lângă CEAPRĂZĂRIE, cea mai bombă dintre bombe) și-mi luam două țigări MORE (d-alea maro și super-lungi) pe care le fumam cu nesaț în parc la San Nicoară.

Așa am făcut și atunci. Aveam după mine plasele de cumpărături, două țigări MORE în buzunarul de la piept și dau să întru în parc la San Nicoară. Aici îmbulzeală mare. Ce să fie, ce să fie? Iaca-n târg minăjărie! Un golan cu fața oacheșă, flancat de alți vreo patru ca el, făcea niște giumbușliucuri cu trei roți de cauciuc pe o mică tejghea improvizată dintr-o cutie de carton peste care era așezat un ziar împăturit.

- Am autorizație, să mor la pușcărie dacă te mint! Și a arătat unui domn o hârtie mototolită... după care și-a început reprezentația:

- Asta n-are și-asta n-are, uite-o p-aia marcatoare! Ăsta nu-i și ăsta nu-i, drept pă meclă să ți-l pui, etc, și arunca cu dibăcie roțile cu pricina pe ziarul ăla împăturit, după ce le întorcea și arăta roata câștigătoare. DACĂ ASTA NU-I ȘI ASTA N-ARE, UNDE-I CEA CÂȘTIGĂTOARE? își termina maestrul actul artistic. După care cei din public începeau să se scotocească de bani (miza era de regulă 100 de lei, aia albastră cu Bălcescu). Aproape de fiecare dată primul care punea banii pe roata presupusă câștigătoare pierdea, după care urma un prelung sunet de dezaprobare din partea publicului.

- Din două, care ai văzut-o? întreba oacheșul ,iar dacă cineva din public se scotocea de bani în ideea de a-și încerca norocul, ăsta rotea ziarul pe care rămăseseră cele două roți neîntoarse, așa încât jucătorul de ocazie, neatent la mișcarea cu ziarul, punea banii pe roata necâștigătoare.

Am stat și am privit multă vreme spectacolul ăsta cu mainile în buzunar și cu sacoșele de cumpărături între picioare. La un moment dat, când jocul se terminase și încă un perdant se văita că nu a fost atent la ”aia marcatoare”, l-am întrebat pe maestrul de ceremonii dacă mă pot uita la roți. Omul a fost de acord. Eram foarte curios din ce erau făcute și dacă ”aia marcatoare” are ceva special. Nu. Erau roți din cauciuc simplu, neavând pe spate niciun semn distinctiv, doar că roata ”marcatoare” avea o hărtiuță lipită pe fața interioară. Am pus roțile la loc după care a început un joc nou.

- Asta n-are și-asta n-are...

STUPOARE! Pe spatele roții câștigătoare rămăseseră impregnate urmele degetelor mele, transpirate de cât le-am ținut în buzunar. Am început să tremur. Vedeam clar unde sărea de fiecare dată ”marcatoarea”. Vreo 3 minute a învârtit șmecherașul roțile pe ziar. Eu eram cu ochii pe urmele degetelor mele care și după atâta învârtit încă se vedeau clar pe spatele roții câștigătoare.

- ... unde e aia marcatoare?

Dn public nimeni nu s-a mai aruncat la încă un joc riscant. Eu am inceput să gândesc: dacă joc suta de lei (care mi-a rămas rest de la cumpărături) și pierd, îi dau mamei suta de lei pe care o am eu la pușculiță și... aia e.

- Eu am văzut-o p-aia marcatoare! am strigat eu cu voce pițigăiată de emoție.

- Băi copile, stai cuminte, s-a auzit din public o voce anonimă.

Tremurând din toate încheieturile, am scos suta mototolită din buzunar și am pus-o fix pe roata care încă mai păstra urmele degetelor mele. Mă și minunam: ”chiar să nu fi văzut ăsta urmele?”

Pănă a întors ”crupierul” roata mi s-a părut o veșnicie. Ta-daaa! Aia era ”marcatoarea” din care țâșneau raze ca la Hollywood. Am căpătat pe loc măreție de erou antic, lauri mi-au crescut pe frunte, trompete mistice se auzeau sunând în jurul meu, Zeus însuși mă invita în Olimp cu o față zâmbitoare . Deja îmi făceam planuri cu cei 100 de lei.

- Ce faci mă? m-a întrebat maestrul de ceremonii.

- Am intors-o p-aia marcatoare, am răspuns eu timid.

- Hai, sparge! i-a strigat un individ din public, care se vedea că e în cârdășie cu el.

Golanul dă să plece.

- Păi dă-mi suta, zic.

Ăsta se uită la mine siderat (nu cred că și-a dat seama cum de am ghicit ”marcatoarea”), îmi smulge suta mea din mână, după care mi-o dă înapoi.

- Na! Ai pus suta și acum ai câștigat-o!

După care s-a făcut nevăzut....