Nici nu ne dezvățasem sa-i zicem doamnei diriginte "tovarășa", când ăia de la TVRL(Televiziunea Română Liberă) au difuzat probabil cel mai tulburător animé japonez di câte existau la vremea aia - PASĂREA DE FOC SPAȚIALĂ. Nu cred că vreun film SF m-a răscolit până atunci cum m-a răscolit animé-ul ăsta, nici măcar celebrul Star Wars! Era o acțiune dintr-un alt Univers, imagini neînchipuit de dinamice, personaje de neimaginat, o coloană sonoră incredibilă și un robot feminin (Olga) de care m-am îndrăgostit pe loc. Dublată de dispariția lui Ceaușescu, difuzarea filmului ăstuia a fost ceva care mi-a schimbat radical chimia interioară. Și nu numai mie. Toți prietenii și colegii mei vorbeau în zilele alea numai despre filmul respectiv, în titlu original "Space Firebird 2772". Cred că cea mai bombastică chestie din film era nava spațială în formă de rechin, ceva nemaivăzut pe plaiuri mioritice până la momentul ăla. Finalul filmului este devastator! Personajele dispar unul câte unul, planeta este distrusă de o apocalipsă nucleară. Moare și personajul principal (Godo, un tânăr pilot crescut de femeia android Olga). Totul este readus la viață de pasărea de foc, pe care Godo o găsise în călătoriile lui, în sfârșit, îmi aduc aminte vag de acțiunea respectivă. Tot ce mai știu e că în final Olga se transformă în ființă umană, iar Godo renaște și el în brațele ei ca bebeluș. DEVASTATOR!!! Totul se derula intr-un crepuscul fantasy rupt din RAI. Aveam exact senzația pe care am avut-o la finalul trilogiei Lord of the Rings, atunci când Frodo si-a părăsit tovarășii pentru a călători cu elfii dincolo de mare, numai că de data asta simțeam senzația pentru prima oară. În fine, și acum când scriu mă încearcă cumva respectiva senzație. De ce am scris rândurile astea? Acum un sfert de oră am găsit un "artefact" din copilăria mea, chiar din perioada aceea. Uitasem, efectiv, de existenta lui. Un caiet de mate, de 100 de file, pe care am început sa scriu un roman SF. AVENTURILE NAVEI SPAȚIALE SFYNX. Impresionat de PASĂREA DE FOC SPAȚIALĂ, mi-am jurat atunci sa devin scriitor de SF. Împreună cu bunul meu prieten Edi Duta, m-am apucat să scriu super-romanul cu titlul de mai sus, imaginându-mi cum vom da noi interviuri la televiziune din postura de copii minune ai acestei țări, care în loc sa bagabonțească, așa cum făceau ceilalți copii de vârstă lor, s-au apucat de nobile îndeletniciri menite să îmbogățească bagajul cultural al acestui popor. Scriam pe unde apucam, trântiți pe treptele de la întrarea în bloc, pe banca din fața blocului, la colț la alimentară, pe capota ARO-ului lui nenea Gigi Tărciatu, în remorca ARO-ului lui nenea Gigi Tărciatu, etc.

- Haideți acasă! ne strigau mamele noastre.

- Mai stăm, că mai avem ceva de scris, răspundeam noi cufundați în aventuri intergalactice. În sfârșit, cert e că, la un moment dat, din cauza unor divergențe privind acțiunea, ne-am separat (scriitoricește vorbind), eu rămânând la Aventurile Navei SPAȚIALE SFYNX (o navă care avea forma sfinxului din Egipt) iar Edi s-a apucat sa scrie Vânătorul de... recomPNese.

P.S. Am găsit și un semn de carte foarte interesant!