Eram în clasa a VI-a când mi-am aprins (din proprie inițiativă) prima țigară. Parcă o văd aievea – o țigară Bucegi, fără filtru, scuturată pe sfert la un capăt. Tata a fost vreme de 40 de ani un fumător constant, nu foarte împătimit. Fuma mai puțin de un pachet pe zi, iar la vremea aia – 1987-1988 – restul de țigări care rămâneau nefumate, din pachetul cumpărat într-o zi, era depus într-o cutie din plastic subțire și transparent (parcă s-o și văd...) care își găsise locul pe un raft al bufetului de bucătărie. În timp s-au strâns multe țigări (țigări albe pentru zile negre, pe vremurile alea ajunseseră și țiările ordinare românești marfă de contrabandă). Și uite așa m-am trezit eu la un moment dat într-un belșug tabacic căruia nimeni nu-i ținea evidența. Și ce mi-am zis într-o zi când eram singur acasă? Hai să fac și eu ce face tata! Așa că am înșfăcat o țigară din zecile de țigări care zăceau în cutia cu pricina, am ieșit pe balcon și... ta-daaa! Am intrat în rândul bărbaților adevărați! Am tras cu nesaț din țigara Bucegi uscată ca iasca și scuturată la capătul de la care am aprins-o. Din primul fum, s-a dus juma’ de țigară. Aveam la îndemână scrumiera veche, din aluminiu, în care am scuturat scrumul cenușiu, exact cum am văzut la tata – țineam țigara între arătător și mijlociu, iar cu degetul mare i-am lovit ușor capătul din care am tras. Fumul era iute și amărui, iar aroma aia de mahoarcă românească m-a fascinat pe loc. Glandele salivare au răspuns instantaneu. Am axpulzat rapid fumul din gură, iar după ce vălătucii s-au topit, m-am ridicat și am scuipat de la balcon.  Am mai tras un fum  și am mai pufăit încă o dată, ca mai devreme, dar fără să scuip. ”Tata nu face așa!” mi-am zis eu nemulțumit de rezultat. ”La el fumul iese altfel... Nu cumva trage fumul în piept și dup-aia îl suflă afară? Ia să vedem!” Am tras fumul în gură, mai puținel de data asta. Doamne ce gust bun avea! Mi se făcuse un gol în stomac de la emoția lucrului făcut prima oară. Am tras apoi în plămâni. Mânca-ți-aș! 10 pisici turbate mi s-au zbătut atunci în gât, pe trahee și în bronhii, plămânii mi-au explodat în cea mai năpraznică tuse, tuse despre care nu știam că există în forma aia. Totul se învârtea cu mine iar senzația de amețeală era în același timp cumplită și plăcută. Mi-am revenit în câteva secunde, dar, speriat de senzație, am stins țigara.

-Bleah! Ce nașpa e să fumezi! mi-am zis, după care am șters urmele ilegalității pe care tocmai o comisesem. Am îngropat efectiv chiștocul în găleata de gunoi, după ce l-am stins cu apă, scrumiera am spălat-o, am scuturat de vreo 2-3 ori cutia cu țigări să nu se vadă că am umblat pe acolo și... gata! Eram iarăși copilul cuminte care fusesem întotdeauna până atunci.

A doua zi, iar! Hai să ne mai aprindem o țigară, mai ales că văzusem între timp la tata cum face cu trasul în piept. Ei, de data asta nu m-am mai înecat cu fumul, ba chiar mi-a plăcut teribil de tare senzația. Și uite așa, într-un timp destul de scurt am devenit fumător în toată regula. Ba chiar am intrat în elita fumătorilor de la acea vreme, mergând frecvent la Grațiela – v-am mai povestit eu, e vorba de locul din spatele Cinematografului UNIREA unde se întâlneau chiulangiii la o țigară. Mergeam frecvent acolo cu câțiva colegi de clasă – Gore, Alin, Marian, cred că și Gongică mai băga cu noi din când în când. Frumos era când ne întorceam la ore. Ne era teamă să nu ne miroasă profesorii că am fumat, mai ales că pe vremurile alea nu existau gume de mestecat. GUMELA (guma de mestecat românească) nu făcea față, iar guma străină nu se găsea pe toate drumurile. Salvarea nostră a venit de la niște straturi cu ceapă și usturoi situate în imediata vecinătate a cinematografului. Să ne vezi, nene, cum molfăiam ba un fir de ceapă, ba unul d usturoi, după ce ne pica în mână. Ne verificam apoi unii pe alții dacă mai mirosim a tutun, mirosindu-ne gurile suflându-ne unii altora direct în nas și abia după ce confirmam cu toții că nu se mai simte scamă de miros de țigară, ne încumetam să mergem la ore. Vă dați seama ce damf lăsam în urma noastră? Care de ceapă, care de usturoi.. Odată, doamna Elena Nicuț, profa de franceză, a întrerupt ora oripilată de mirosul din clasă.

-Vai de mine! A ce miroase aici?

-...

-Cine a mâncat usturoi?

Cineva trebuia să scape turma. Cum eu îi învățasem pe toți să bage ceapă și usturoi după țigară, m-am ridicat spășit, cu capul plecat și frângându-mi  mâinile de jenă și de teamă să nu se afle că am fumat.

-Eu! Vă răg să mă scuzați! După care am înghițit un nod mare cât un pachet de țigări.

-Te rog să ieși! Nu pot face ora din cauza mirosului.

Am părăsit clasa cu entuziasmul osânditului la moarte. O iubeam pe doamna Nicuț, iubeam deopotrivă și orele de franceză. Eram conștient că întâmplare asta mă va scoate din grațiile doamnei profesoare. ”Hm! Bine că am scăpat doar cu atât! Bine că nu a aflat că fumez. Aia e! Mai mănâncă lumea usturoi...” mă încurajam eu în timp ce ieșeam din școală. După ora de franceză, tovarășii mei  de țigară mi-au adus la cunoștință faptul că fetele din clasa noastră au infomat-o pe doamna de francează care este adevăratul motiv pentru care eu miroseam a mujdei. După care a aflat și doamna dirigintă, care mi-a scris în carnet și care, ulterior, mi-a și scăzut și nota la purtare pentru faptele mele abominabile... Dar asta nu m-a făcut să mă las de fumat.  Am băgat ca MIG-ul tot ce îmi pica în mână: Carpați, Bucegi, Mărășești, Record, Pescăruș, Top, Dacia, Snagov cu și fără filtru. La mărcile străine nu prea aveam acces, dar țigări românești puteai să cumperi de la orice tutungerie, indiferent de vârsta pe care o aveai.

Revoluția a schimbat paradigma și pentru fumători. După 1989, țigările se găseau la tot pasul, chiar și mărcile cele mai nobile. Prețurile erau astronomice totuși pentru țigările de import motiv pentru care  a apărut  conceptul de țigari la bucată. N-aveam bani de un pachet de Bastos, dar 2-3 țigări tot ne luam. Hi-Life, Hollywood, Bond Street, Assos, Monte Carlo, Golden American (25 de țigări la pachet), Gauloises, Gitanes, More, Kim (mentolate), Mid West, Five Stars, Bong Sen (cele mai proaste țigări ever), cam ăstea se găseau pe atunci. Și ce bine dădeau țigările astea (oricât de bune sau proaste ar fi fost) un un ness frecat cu cola! Hai că știți despre ce vobesc!

Mi-am păstrat obiceiurile tabacice și după Revoluție! Fumam acasă aproape în fiecare zi. Nu mai fumam pe balcon pentru că între timp tata a închis balconul și nu puteam risca să fiu prins în flagrant. Născocisem, însă,  o chestie destul de ingenioasă – deschideam ușa de la balcon, ușa și fereastra de la baie iar draperiile montate la jumătatea holului îmi arătau în ce direcție bate vântul. Dacă vântul bătea dinspre balcon spre baie, puteam fuma liniștit în baie pentru că, datorită curentului format, fumul de țigară era instantaneu expulzat prin fereastra băii, locul se aerisea instantaneu iar eu puteam scăpa basma curată în cazul în care mama sau tata se intorceau inopinat de la serviciu. Dacă vântul bătea invers, mă lăsam păgubaș. Sau mergeam la prietenul Gogoașă la o țigară.

Așa s-a întâmplat și atunci. L-am sunat pe Gogoașă:

-Bă, vezi că vin la tine la o țigară! Am două țigări Bond.

-Bine, bă, hai!

-Cu cine ești (acasă)?

-Cu frate-miu...

-Aha, hai că vin acu’

Adrian, fratele lui Gogoașă, era cu trei ani mai mic decât noi, dar băga țigări cot la cot cu Centurile Negre...

Am trecut pe lângă puțul dintre blocuri unde Balon stătea la taclale cu Bebe-Bucă.

-Dă, bă, o țigară! mi-a zis imperativ Balon.

-N-am, am răspuns rapid ținând mâna în buzunarul pantalonilor, protejând cu grijă cele două țigări Bond. Mă duc la Gogoașă că poate are el.

-Hai că poate venim peste voi, a zis moclom Bebe-Bucă, frecvent vizitotor al lui Gogoașă.

Nu m-am lungit cu ei la vorbă. Am ajuns repede la Gogoașă – stătea în blocul vecin cu blocul meu, la parter. Întotdeauna m-a fascinat scara lui Gogoașă. Era mai răcoare cu 2-3 grade decât afară, mirosea a canalizare (nu deranjant) de cum intrai, rumoarea de afară se topea instantaneu într-o liniște de bloc de oameni cuminți. Întotdeauna la parter, unde stătea bunul meu prieten, era întuneric, dar știam locul cu ochii închiși. Am sunat – soneria era un clopoțel în Re Major (am aflat asta ceva mai tarziu de la Merinu, prietenul mei chitarist, care a descoperit tonalitatea soneriei cu pricina la petrecerea de 17 ani a lui Gogoașă).

În casa aia nu eram niciodată primit ca un musafir. Prezența mea era atât de firească, încât cel care îmi deschidea ușa pleca instantaneu în treaba lui, eu intram, mă descălțam, după care intram în atmosferă...

-Hai, Gogule, adu un foc să aprindem țigările ăstea repede acu’, că ziceau și Bucă cu Balon că vin și ei la o poștă.

În secunda doi băgam deja mahoarcă în noi. Fumam în baie. Nenea Luci, tatăl celor doi prieteni ai mei, tocmai făcuse o fereastră acolo, spărgând peretele nordic al băii. Fereastra dădea undeva între cele două scări ale blocului, un spațiu strâmt și ușor insalubru, unde vecinii care își făcuseră la rândul lor ferestre, mai aruncau diverse chestii (nu insist). Fumul nu prea ieșea pe fereastră, deși dimensiunile acesteia nu erau tocmai mici. În sfârșit, era acolo în baie un fum de să-l tai cu cuțitul. Fumam și pălăvrăgeam chestii inutile când, deodată, țrrrr la ușă.

-Moaaa! Au venit Balon cu Bucă, a zis Gogu. Adriane, du-te, bă și deschide-le!

Adrian, cu o alură de agarici interlop, a mai tras un fum din țigara lui frate-su, l-a dat grăbit afară, după care a plecat să deschidă.

-Ce dreacu’ facem, bă? a intrebat Gogu, ăștia au venit să fumeze țigările noastre...

-Ce să mai fumeze, nu vezi că nu mai au ce? am jubilat eu trăgând ultimele două fumuri din țigara încinsă de cât de repede o fumasem.

Adrian s-a întors agitat, cu privirea îngrozită, cu ochii ieșiți din orbite. Cu o voce sugrumată a început să strige șoptit și supraturat către frate-su:

-Bă, Aline, mama, bă...! Mama, băăăă!!!

Mă uit la ceas. Abia dacă era spre ora 13:00. Pe vremea aia era curios lucru ca un părinte să vina mai repede de la serviciu. Cum s-a întâmplat ca tanti Gina să vină acasă la ora aia? Dumnezeu știe! Instantaneu am aruncat chiștoacele pe fereastră, Adrian s-a ușchit la bucătărie, eu am aterizat de urgență în camera celor doi frați, înșfăcând din bibliotecă un almanah ANTICIPAȚIA 1985 și cufundându-mă instantaneu în lectura unei nuvele SF (nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu îmi mirosea – sic!), iar Gogoașă s-a închis în baie.

-Ce faceți, mă, aici, a început tanti Gina interogatoriul. Ați fumat! Ia uite, e fum în toată casa.

Eu, mucles! Nave spațiale, planete înghețate... Tanti Gina mă vede, dra nu se sinchisește de prezența mea – eram un obișnuit al casei. Plus că eu citeam...

-Aline! Unde ești?

-La baie, se auzi vocea înfundată a lui Gogoașă.

-Deschide!

Ăsta, speriat, a deschis ușa de la baie. Eu nu vedeam, doar auzeam ce se întâmplă.

-De ce fumați, mă, aici? s-a auzit vocea nervoasă a lui tanti Gina.

-Unde-am fumat, mă? N-am fumat... a răspuns Gogu repezit.

Jap, jap, două palme...

-Cum, mă, n-ați fumat? Ia uite scrumul în chiuvetă...

Gogoașă bălmăji ceva neinteligibil.

 Jap, jap, alte două palme.

Pe hol, Adrian se scurse rapid către dormitorul părinților săi. În pragul ușii cemerei în care stăteam eu apare tanti Gina:

-Să știi că o să îi spun maică-tii că fumezi!

Mai bine îmi dădea și mie - jap, jap, două palme!

Ies în hol. La baie, Gogu al meu făcea vânt cu un prosop cât toate zilele să iasă fumul pe fereastră. Mă umfla râsul...

-Adriane, tu unde ești? Tanti Gina porni să-l caute pe prâslea. Îl știa la bucătărie. Unde ești, mă?

-Aici, se auzi o voce stinsă din dormitor.

Ăsta se întinsese pe pat și își pusese pe frunte o compresă cu apă rece.Anticipând bătaia, făcea pe victima. Ziceai că e un muribund din cel de-al Doilea Război Mondial. Privea în tavan răsuflând stins.

-Și tu ai fumat, mă?

Adrian răspunse cu o vece stinsă, imitând prost un muribund care își adună  ultimele puteri:

-Adu-mi o cană cu apă, că am amețit!

Am tulit-o englezește, lăsând în urmă întreg scandalul (pe care, între noi fie vorba, eu l-am cam iscat...). Ajung din nou la puț. Balon și Bucă se crăcănau de râs.

-V-a prins mă-sa lu’ Gogoașă fumând, mă? Hă, hă, hăăăă....!!

Au trecut mai multe zile de la incident. Aproape că-l uitasem. Tocmai ieșeam din casă, când dau nas în nas cu mama, care se întorcea de la serviciu.

-Săru’ mâna, mamă!

Jap, jap, două palme...