În copilărie am fost obsedat de acest obiect, absolut inutil pentru mine, pentru că ai mei luau în el fie ceai cald, fie cafea (caldă, evident), iar eu nu consumam nici una, nici alta. Cred că mai era folosit pentru apă rece de la frigider... În sfârșit, am rămas cu sechele din cauza lui – și acum parcă mi se face un gol în stomac când mă gândesc la termos. Dar ce are, dom’le termosul ăsta, o să mă întrebați, de te-a marcat într-atât? Păi are! Când spun termos nu mă refer la recipientul din aluminiu cu pereți dubli, frumos șlefuit, care arată ca un mic obuz rusesc și pe care îl iei din raft de la orice supermarket. Nu! Mă refer la tinicheaua aia frumos colorată, cu capace multiple, băgate unul într-altul, pe care le puteai folosi pe post de pahare, cu un dop căptușit cu cauciuc, care prin înșurubare etanșeiza întregul recipient. Da, ăla căruia îi puteai schimba sticla interioară, argintată și sclipicioasă, care se spărgea imediat ce sughițai în apropierea ei... Că de aia eram eu oripilat ori de câte ori interacționam cu un termos. Era suficient un mic șoc și imediat din interiorul termosului auzeai cum clipocește lichidul amestecat cu cioburi fine de sticlă fragilă. Cum, nu mai țineți minte locurile de picnic? La fiecare loc de genul ăsta era și cel puțin o grămăjoară de cioburi sclipicioase, semn că cineva făcuse o boacănă cu un termos. Băi, ce frumos sclipeau cioburile ălea când răsturnai conținutul devenit inutil după ce sticla aia nenorocită s-a spart! Feeric! Fantasy! După care urma scandalul:

- Ți-am zis, mă, să fii atent cu termosul? Jap, una după ceafă..

- Păi... Jap, încă una... etc.

În urma repetatelor scandaluri de genul ăsta, am ajuns să urăsc termosul din adâncul sufletului meu și m-am bucurat la un moment dat când am constatat că termosul familiei zace fără sticlă (tinicheaua goală, adicătelea) pe bufetul din bucătărie și părea că va fi dat uitării... Până într-o zi, când tata s-a hotărât să-i cumpere o sticlă nouă. A mers la Vidraru și a achiziționat-o de la ”Articole de voiaj” (nu mai știu exact cât a costat , dar știu că nu era deloc ieftină). Urma să plecăm la mare și nu se cuvenea să plecăm fără fratele... TERMOS. Efectiv nu îmi mai aduc aminte ce puneam în el, probabil apă rece pe care o beam la plajă..., nici nu mai contează. Dacă voiam să beau din termos, preferam să o rog pe mama să îmi pună în pahar, ea era cea mai grijulie cu respectivul obiect, ei revenindu-i din cauza asta sarcina să îl transporte și să îl manevreze. Într-una din zile, la finalul perioadei de plajă, ne-am strâns tot harnașamentul ca să mergem la cameră. Sor’mea, în vârstă de 8 ani, într-un exces de zel, a luat ea din proprie inițiativă termosul, care aproape că se golise, și a pornit-o înaintea noastră spre hotel. Eram toropiți de căldură și mergeam agale pe plajă, destul de apatici cu toții. Sor’mea, ceva mai vioaie, fredona un cântecel și ridica în urma ei mici vălătuci de nisip. Până când… NENOROCIRE! A scăpat termosul. Futu-l de termos! Deși eram la câțiva metri distanță, am văzut cum lichidul rămas s-a scurs pe la încheieturile tablei exterioare, semn că sticla se făcuse țăndări. ”Cum dreaq s-a spart, că a căzut pe nisip?! am gândit. Apocalipsa plutea în aer. Sor’mea, anticipănd pălmuiala, s-a întors către noi cu fața schimonosită într-o grimasă de plans (avea deja lacrimi în ochi, frate!) și a strigat de cred că a auzit-o jumătate din plaja de la Venus:

- De ce mi l-ați dat, mă, mie, nu știați că eu sunt mototoală?

Ne-am distrat cu toții copios de treaba asta, și încă o mai tachinez pe sor’mea cu întâmplarea asta. Apropos, a fost inspirată reprezentația ei, pentru că… a scăpat de scandal

Asta a fost prin 1991. Prin 1993, mama – pentru că așa era moda – s-a apucat să facă pentru termos o husă croșetată din macramé. Urma o excursie la Băile Tușnad, iar fratele Termos era și el invitat. Eram foarte detașat, mai ales că, adolescent ciufut fiind, am refuzat deplasarea în respectiva excursie de familie. Termosul avea o sticlă nou-nouță, iar în husa cea nouă croșetată de mama, părea un obiect cu o destinație mult mai nobilă decât cea intrinsecă – nu mai era un simplu recipient termoizolant, era și un accesoriu vestimentar. Husa din macramé avea un model destul de complicat și două toarte lungi, astfel încât termosul să poată fi purtat pe umăr. Totul arăta chiar foarte bine. M-a mâncat în fund (mă scuzați) ca într-o zi, când ai mei nu erau acasă, să vreau să văd cum se poartă termosul cu noua lui husă. L-am ridicat cu grijă (mama pusese apă în el să vadă dacă husa rezistă la greutate), apuc o toartă, iar pe a doua am scăpat-o. Termosul s-a izbit de gresie, iar sticla din interior efectiv s-a dezintegrat. A urmat clipoceala de lichid amestecat cu cioburi și înjurăturile mele, cu siguranță auzite de toți vecinii care erau acasă în momentul ăla. Moaaa! Și acum îmi vine să înjur… Ce fac? Cum rezolv? Deja o vedeam pe mama dându-mi bătaie ca la măgar în pantă, mai ales că nu a fost deloc lucru ușor să croșeteze husa de macramé. Mi-a venit pe loc idea salvatoare. Aveam niște bani puși deoparte – câteva mii de lei , bancnota cu Eminescu, dacă mai țineți minte. Într-un suflet m-am dus la Romarta la articole de voiaj ca să achiziționez prețioasa sticlă. Tremuram de teamă că nu am să găsesc de cumpărat așa ceva. Am răsuflat ușurat! Am găsit sticlă. 1000 de lei a costat – o gălăgie de bani. Dar măcar am scăpat de scandal. Am montat sticla la loc, am șters toate urmele micului Cernobîl, am pus apă în termos și am tăcut mâlc – nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu îmi mirosea…

Ai mei au plecat la Tușnad, eu am rămas singur acasă după ce mama mi-a făcut un instructaj de ziceai că trebuie să gestionez, cât eram singur acasă, o întreagă bază NASA. O înțeleg – era prima data când rămâneam singur acasă două săptămâni. Am stabilit că ne vom auzi periodic la telefon (telefon fix, că altele nu erau pe vremea aia). Perfect! La câteva ore după ce au plecat ai mei – țrrrr, telefonul:

- Alo!

- Alo, salut! Am ajuns la Brașov! Nu ne vine să credem, ne-am întâlnit cu nenea Nelu în autogară

- Wow! (nenea Nelu era o veche cunoștință din Brașov)

- Lu’ sor-ta i-a fost puțin rău pe mașină, dar acum e bine, îmi dădu tata raportul

Mama se auzea agitându-se pe fundal. Îi cerea nerăbdătoare lui tata să îi dea telefonul ca să vorbească cu mine.

- Alo!

- Da, mamă! Zic și mă poziționez la receptor așa încât să nu pierd nimic din ce mi-ar transmite mama.

- Am spart termosul…