Mai exact, am cunoscut-o în prima zi de școală, tanti Tomița fiind mama unui bun coleg - un fel de frate pe care nu l-am avut. Mama lui Gongică. Din cauza ei , eu și Gongică ne-am bătut chiar în prima zi de școală. Să vă spun: tanti Tomița l-a născut pe Gongică la o vărstă ceva mai înaintată – în jur de 40 de ani, daca nu chiar puțin mai mult, așa că, în prima zi de școală tanti Tomița să tot fi avut vreo 46-47 de ani. Oricum, deși o femeie foarte frumoasă în tinerețe, făcea cumva notă discordantă cu celelalte mame, care aproape toate erau sub 30 de ani, adică foarte tinere. Acum trebuie să recunoaștem, la 47 de ani un om nu este nicicum bătrân, dar mie tanti Tomița, la vremea aia mi s-a părut că e cam... babă.
-Mama ta e bătrână! I-am zis eu lui Gongică într-un moment de maximă sinceritate. Ăsta n-a stat prea mult pe gânduri și a sărit pe mine cu pumnii și picioarele ca să apere onoarea mamei sale.
Nu mai știu cine ne-a descăierat, cert e că nu am purtat niciodată niciunul pică celuilalt pentru acest episod. Mai mult, am devenit chiar buni prieteni, colegi de Generală, clasele I-VIII și, ulterior, colegi de facultate, ambii fiind absolvenți de Energetică (ingineri nepracticanți amândoi). Apropierea asta dintre mine și Gongică a făcut ca, de-a lungul timpului, să fiu martor la nenumărate episoade în care protagonistă a fost tanti Tomița.
Olteancă sadea, vorbea mai mult decât toată lumea la un loc. Avea mintea ascuțită ca un brici și greu o puteai păcăli indiferent de situație. Dacă fiu-său voia să se ascundă de ea, îl găsea și în gaură de șarpe. Avea un simț al umorului autentic oltenesc, iar dacă cineva ar avea dibăcia să aștearnă pe hârtie toate episoadele în care protagonistă a fost tanti Tomița, serialul Las Fierbinți ar fi o biată anecdotă din revista Cutezătorii. În fine, tanti Tomița era genul de om pe care dacă îl trimeteai la dracu’, se întorcea de acolo cu magneți de frigider și cu plan de vacanță pentru anul următor de a mai merge încă o dată în vizită la Sarsailă. Plus că avea un noroc chior în orice conjunctură, oricât de dificilă ar fi fost.
Unul dintre cele mai celebre episoade cu tanti Tomița a fost când Gongică era prin liceu, dacă nu mă înșel între a X-a și a XI-a, chiar în vacanța de vară. Gongică era la țară (undeva prin Olt) cu părinții lui – adică tanti Tomița și nea Marin zis Esop, militar de carieră, în rezervă. Golanul de Gongică a reușit să șterpelească niște grâu din rezervele familiei, grâu pe care l-a vândut cumva, în ideea de a face rost de niște bani ca să fugă la mare. Evident că tanti Tomița l-a mirosit pe infractor, iar când Gongică s-a întors de la tranzacție, asta l-a așteptat și i-a luat banii. Nebunu, nepotul lui Gongică, a văzut unde a pus tanti Tomița banii respectivi și i-a spus lui Gongică. Și, cum ăsta nu renunțase la planul lui de a merge pe Litoral, a așteptat să adoarmă ai lui, a luat banii și a fugit cu noaptea în cap în ideea de a ajunge la Curtea de Argeș, să-și facă bagajul și să o tulească la Năvodari. Aventură pură! A fugit la gară, a luat trenul până la Piatra Olt, a schimbat ca să ajungă la Pitești, la Pitești a luat 2-ul ca să ajungă la Bascov, la Bascov a stat la ocazie pentru Curtea de Argeș, în fine, Gongică al meu ajunge victorios la Curtea de Argeș la o oră rezonabilă, la 08:30. A răsuflat ușurat când a descuiat ușa apartamentului și deja se visa pe plajă în compania altor jurați de teapa lui, când... STUPOARE! În casă mirosea a cafea proaspătă și a mâncare pe foc. Deschide ăsta ușa de la bucătărie - tanti Tomița!
-Ți-am pus cafea în ceașca aia albastră, i-a zis sec tanti Tomița lui Gongică, după care, nedându-i niciun fel de atenție ăstuia, femeia și-a văzut mai departe de gătit.
Ăsta – SIDERAT!
-Cu ce ai venit, mamă? a reușit Gongică să bâiguie.
-Cu elicopteru’…
De prisos să vă mai spun că se prăbușise cerul pe colegul meu. Ce se întâmplase? Tanti s-a trezit în noapte și a văzut că fiu-său lipsește. Lipseau și banii ăia, așa că n-a fost greu să ghicească ce planuri avea golanul. S-a îmbrăcat și a ieșit la șosea să aștepte un autobuz care să o ducă la gară. Voia să-l ajungă pe nemernic din urmă. Ajunsă în stație, tanti Tomița a văzut la marginea unui ogor doi neni care încărcau niște substanțe de stropit într-un elicopter utilitar.
-Unde vă duceți să stropiți, a întrebat tanti Tomița care, după cum v-am mai spus, suferea de limbariță.
-Undeva în Argeș, doamnă. La Băiculești, avem de stropit niște coacăzi.
Noroc chior!
-A, păi acolo merg și eu! Nu mă luați și pe mine?
-Vă luăm, cum să nu...
Și uite așa ș-a plimbat tanti Tomița cu elicopterul. Și a reușit să ajungă înaintea lui Gongică la Curtea de Argeș. Nu mai știu și nici nu mai contează dacă Gongică a mai ajus sau nu atunci la mare.
Ăsta e un episod pe care îl știu din povestite. Cel care urmează a fost trăit chiar de mine însumi.
Era în toamna lui 1995. Și eu și Gongică ne retrăsesem de la facultate după ce făcusem doar un an. Un an ratat.
-Lasă, bă, zicea prietenul meu, bine că ne-au dat de mici la școală! Stăm un an, învățăm și dăm în altă parte. Dă-o-n mă-sa de Politehnică! Mare șmecherie...
-Așa facem, ziceam eu cam cu juma’ de gură. Rupem după un an de învățat!
Îmi aduc aminte că voiam să dau la Istorie, încântat fiind de relația bună pe care am avut-o cu proful respectiv în liceu. Sigur, eu nu știam nici măcar o boabă din materie, dar eram convins că niște ore de meditații m-ar fi transformat într-un veritabil istroric, de talie națională.
Problema era, însă, alta. Esop (tatăl lui Gongică), fost ofițer în Armată, era croit să ne trimită la oaste.
-Fir-ați ai dreacu de puturoși! N-ați fost în stare să faceți o facultate, proștilor ce sunteți! În Armată cu voi!
Urla la noi ca la niște răcani. Noi înghițeam în sec de teama Armatei și ne uitam unul la altul ca niște viței, cu priviri umede...
-La Sighetu Marmației vă duceți! Aranjez eu totul cu generalul Cutare! Săptămâna viitoare o să primiți ordine de încorporare! Nu v-a plăcut cartea? În ARMAAAAATĂĂĂ! urla Esop cu ochii ieșiți din orbite.
Moaa! Deja îmi venea să plâng. Mă vedeam pe peronul gării de pe care plecam, nu cu mult timp în urmă, la București ca student, de data asta cu valiză de lemn și cu destinația ”un’ se-agață harta-n cui”. Cât de proști am fost să renunțăm la facultate!
-Ce ne facem, bă? l-am întrebat eu deznădăjduit pe Gongică. Ne trimite tac-tu în Armată!
-Nu știu ce facem, bă, Emilule! De data asta... chiar vorbește serios.
-Vai de viața mea!
-Nu avem nicio soluție. Am belit-o, pe românește.
Aproape că-mi venea să mă smiorcăi. Aveam un nod în gât cât un transportor blindat și cred că aveam deja culoarea kaki, ca de uniformă militară! Eram amândoi înspăimântați de perspectiva înrolării.
Am dormit ca pe ace. M-am visat în noroaie în tranșee, trăgând cu arme nefuncționale, m-am văzut făcând sectoare și plantoane, de asemenea m-am văzut batjocorit de niște bieți subofițeri, absolvenți de școală militară postliceală...
-POSTLICEALĂ!!!!!!!!
M-am trezit strigând ca în filmele proaste de la Hollywood. Postliceală! Eram salvați!!!
-Postliceală, măăăăă! Zilele ăstea se dă examenul l a postliceala de la Electro. Dacă luăm examenul nu mai plecăm în Armată! Doi ani de zile, cât durează postliceala, ne doare la bască! i-am explicat eu precipitat lui Gongică de îndată ce m-am întâlnit cu el, chiar în dimineața de după noaptea în care am avut visul...
-la ce se dă examenul?
-Mate și fizică, adică exact ce știm noi! Cât de greu poate să fie?
-Băăă, ce tare! S-or mai face înscrieri? Gongică deja era nerăbdător.
-ACUM mergem și vedem!
Era vineri. Am prins înscrierile pe ultima sută de metri. Mari norocoși!
-Tu nu erai la facultate, m-a întrebat, în timp ce completam fișa de înscrire, domnul Călinescu, directorul Postlicealei. Dumnealui mă cunoștea încă din liceu și îmi aflase o parte din traseul școlar de după clasa a XII-a.
-Ba da, dar am renunțat..., am răspuns eu rușinat, prefăcându-mă foarte interesat de fișa de însciere, încercând cumva să pară că sunt foarte stăpân pe situație.
-Și tu? l-a întrebat cu dezamăgire în glas și pe Gongică.
-Și eu..
A urmat o pauză. Domnul Călinescu a făcut așa, o față lungă după ce a oftat cu subânțeles.
-Hai, că n-o să fie greu examenul. Luni - la matematică, marți - la fizică. Atenție, examenul se ține la Liceul Industrial, nu aici, la Electro! Să nu întârziați! În ambele zile examenul începe la ora 08:00. Chiar dacă sunt mai mulți pe loc, sunt sigur că voi o să luați.
Eram în al 109-lea Cer. Mai aveam două hopuri și scăpam de Armată.
-Să văd cum o fentez pe mama, a zis Gongică privind în gol în timp ce ne făceam planuri de viitor. Dacă miroase asta ceva, s-a zis cu postliceala. Mama o să se prindă ca e ceva în neregulă când o să vadă că plec de acasă la 7 dimineața. Plus că taică-miu deja a vorbit cu generalul Cutare să ne trimită la Sighetu Marmației.
-Hai, că ar fi chiar culmea ca tocmai de tanti Tomița șă ne împiedicăm, încercam eu să ne îmbărbătăm.
-Păi, ce, nu o știi? Asta ar fi în stare să intre după noi la examen să ne scoată afară dacă s-ar prinde ce vrem să facem.
Weekendul s-a scurs foarte greu. Am trecut superficial prin materia de axamen. Eram atât de surescitat încât nu aveam răbdare să învăț.
-Asta știu, asta știu, asta... dă-o-ncolo că nu ne dă din ea – cam așa s-a scurs cea mai mare parte din acel sfârșit de săptămână.
Ai mei erau bucuroși că o luasem pe drumul ăsta și chiar se rugau și ei să scap de armată. Mai mult, s-au bucurat tare când le-am spus că vreau să fac un an de postliceală după care intenționez să merg din nou la facultate, iar anul doi de postliceală să-l fac în paralel cu anul întâi de facultate. Planul meu suna foarte bine. Nu trebuia decât să iau examenul la postliceală.
Primul examen a decurs bine, fără incidente. Au fost subiecte destul de ușoare, și eu și Gongică descurcându-ne de minune. Eram pe jumătate ușurați.
-M-a întrebat mama unde plec așa devreme. I-am spus că merg să beau o cafea cu Mălu...
-De ce cu Mălu?
-Păi dacă îi spuneam că mă văd cu tine, asta se prindea că punem ceva la cale.
-Și ce-a zis tanti Tomița?
-A zis că ”fi-ți-ar Mălu al dreacu!”...
Am râs amândoi! Fiecaredintre noi citea în privirile celuilalt niște felicitări pe care nu indrăzneam să le rostim cu voce tare. ”Suntem tari! Suntem deștepți! Bravo nouă! Ce idee strălucită ne-a dat prin cap...” Cam asta spuneam și unul și altul printr-un limbaj nonverbal, doar prin gestică și atitudine.
A venit ziua de marți, ziua examenului la fizică. Ora 07:00. Îl sun pe Gongică pe fix. Înțelegerea noastră era să sun o dată scurt (pe vremea aia nu știam că îi zice bip pentru că, deh, nu existau decât telefoane fixe). După care să aștept 10-20 de secundepentru ca Gongică să ajungă lângă telefon, după care să sun normal, pentru că oricum ar fi răspuns el foarte repede. Nu răspunde nimeni.
-Probabil nu s-a trezit, am gândit eu cu voce tare.
Am mai așteptat 10 minute după care am reluat procedura. Nimic.
-Moaaa, să vezi că prostul ratează examenul și pleacă în Armată! Asta e, sun până răspunde.
Telefonul suna de aproape un minut încontinuu. Nimic, niciun răspuns. Închid din nou. Mi se făcuse un gol în stomac la gândul că prietenul meu ar putea rata examenul. 07:20. Cu o zi înainte examenul începuse la 08:30, nu la 08:00 cum spusese inițial domnul Călinescu, deci aveam o oarecare rezervă de timp. ”Mă duc la el acasă și sun la ușă! Până la urmă ce să îi facă tanti Tomița? Hai să mai încerc o dată la telefon”. Telefonul suna din nou. În sfârșit , la celălalt capăt cineva a ridicat receptorul din furcă.
-Alo, zic eu ușor nevos. Eram croit să îl iau pe Gongică la întrebări și să-l muștruluiesc pentru întârzierea lui, când constat că, de fapt, la celălalt capăt al firului se dădea o luptă,
-Lasă-mă, mamă, să răspund!
-Dă-mi telefonul acum! Te spun lui taică-tu! Dă-mi telefonul!
După care receptorul a fost trântit din nou în furcă. Sun încă o dată. Răspunde Gongică:
-Zi repede, băăă!
-Te aștept la mine în fața blocului! Hai repede să nu întârziem!!
-Acu’ vin, bă! Așteaptă-mă, că au’ vin! Hai, pa!
Eram distrat de situație. Tanti Tomița îl bunghise pe ăsta că vrea să plece iar de acasă dis de dimineață. Gongică aruncă receptorul, dar nu în furcă. Auzeam cum se ceartă cu maică-sa, mare tămbălău, ce să mai... În tot vălmășagul, tanti Tomița apucă receptorul:
-Emile, mai ești acolo?
-Da, săru’ mâna!
-Să-mi zici imediat unde vă duceți! Vă mănânc, mă, nenorociților repetenți ce sunteți. Mă duc la taică-tu la servici, să știi..
N-am avut curaj să îi răspund. Am închis și m-am precipitat spre ieșire. După calculele mele, Gongică urma să facă vreo 10 minute până la mine. Perfect! Aveam timp de o țigară în fața blocului. Am plecat. Acasă a rămas sor-mea dormind, ai mei fiind la serviciu. Am coborât în fața blocului. Era o dimineață răcăroasă de septembrie, cu un soare vesel care scălda blocurile cartierului cu o lumină aurie de toamnă. Mi-am aprins o țigară. Foarte interesant - gustul fumului de țigară era potențat de aerul rece matinal. Aveam sufletul ușor. Eram odihnit și tare bucuros că voi scăpa de Armată. Doamne și ce liniște era. O liniște subliniată discret doar de câteva ciripituri de vrăbii.
-Băăăăăăăăăăăă!
Era un răget de viking hăituit. Toată magia dimineții fusese spulberată de urletul gutural al lui Gongică. Mă uit în direcția din care venea zgomotul animalic.
-Fuuugi, băăăăăă!
Gongică apăruse în fugă de după colțul blocului, cu fața schimonosită într-o expresie de spaimă atavică. Era asudat de cât fugise, picuri mari de sudoare înnodându-i-se sub barbă. ”Bă, da’ se grăbește ăsta, nu glumă!” am gândit eu. Dar gândul nu a apucat să mi se termine. În urma lui Gongică, la vreo 20 metri, după același colț de bloc apare... tanti Tomița. Nu era deloc obosită la cei 60 și ceva de ani ai săi, deși alergase aceeași distanță ca și fiu-său. În mâna dreaptă avea o joardă pe care o agita amenințător spre Gongică.
-Stai pe loc, nenorocitule! Să-mi spui imediat unde te duci!
La vederea acestui spectacol am izbucnit în râs. Râsul ăla de cascadorii râsului, de umorul ăla de șut în fund, de filmele cu Piedone și cu Louis de Funes.
-Fugi, băăă! repetă Gongică ajuns lângă mine și amândoi am zbughit-o umăr la umăr.
-Stați pe loc, nenorociților! urla tanti rămasă mult în urma noastră.
Fugeam și râdeam în hohote amândoi.
-Ce-ați făcut, mă, am întrebat eu între două reprize de hohote
-Am reușit să fug din casă și s-a luat cu nuiaua după mine. Nu credeam că are o așa condiție fizică. Aproape că m-a prins.
-Bă, ejnebun?
Tanti Tomița rămânea în urmă. Era clar că nu ne putea prinde.
-Hoțiiiiiii, mi-au furat portofeluuuu’!!! Puneți mâna pe ei!! Ajutooor, m-au jefuit!!
Îm liniștea dimineții, urletul lui tanti Tomița s-a împrăștiat cu ecou în tot cartierul. Pe la balcoane au început să iasă persoane curioase.
-Mă-ta e nebună, să-mi bag picioarele, am zis alergând și stricându-mă de râs. Hai să ne ascundem într-o scară. Uite colo la Biță.
Am intrat în scara A de la A8.
-Stâm aici câteva minute până se plictisește mama și pleacă. E 8 fără 20, avem timp. Dă-mi și mie o țigară!
-Bă, știu eu o scurtătură, să nu ne întalnim cu Tomița. O luăm pe la grădiniță și sărim gardul pe la industrial, nu o luăm pe stradă că dăm nas în nas cu ea și pa!
Ne-am mai tras sufletul. Deja nu mai gâfâiam și vorbeam în șoaptă ca să nu deranjăm locatarii. Stăteam liniștiți în întunericul scării care mirosea discret a canalizare. Vedeam din fundul scării respective un crâmpei din aleea care trecea prin fața blocului. TOMIȚA!! Iat-o în fața blocului, întorcând capul, ca pe un girofar, în toate direcțiile, căutându-ne din priviri. Avea încă joarda cu ea.
Dumnezeule, femeia asta e ca rechinul ăla din FĂLCI. Te vânează și nu ai scăpare...
Nu ne-a văzut în scară, deși sunt convins că, cumva, ne adulmeca, simțea că suntem prin zonă. În sfârșit, până la urmă a plecat spre blocul meu, iar noi am putut părăsi ascunzătoarea noastră.
-Și totuși, ce are, mă? De ce se ține scai de noi?
-Nu ți-am zis, mă? Tata vrea să ne trimită în Armată, iar mama e de acord. Din ”repetenții” nu ne scot...
Ce ușurare când am ajus în sala de examen! Tremuram ca iepurii când ne-am așezat la locurile noastre. Am așteptat cuminți subiectele. În liniștea sălii de examen, Gongică a reușit să-mi șoptească la un moment dat:
-Bă, imaginează-ți cum ar fii să intre acum mama pe ușă?
M-am mușcat de limbă ca să-mi calmez râsul.
GATA! Am scăpat. Am dat și examenul ăsta. Acum mai așteptăm doar rezultatele, dar nu mai avem emoții. Eram siguri că o să luăm.
M-am dus acasă. Aici, sor-mea terifiată:
-Bă, a venit mama lui Gongică la ușă. A intrat în casă și v-a căutat peste tot! M-a pus să-i deschid șifonierele să vada dacă nu cumva vă ascundeți acolo.
Am râs din nou. Pe tanti Tomița nu aveai cum să te superi.
Miercuri au venit rezultatele. Și eu și Gongică eram admiși. Scăpasem de Armată.
-‘Ți-ai dreacu de repetenți, m-ați păcălit de data asta! a zis îmbufnată tanti Tomița după ce a aflat că suntem elevi la postliceală.
Și, totuși, nu atât de îmbufnată pe cât m-aș fi așteptat. Avea în colțul gurii o umbră de zâmbet care trăda o mulțumire. Mulțumirea că ne-a dus mintea să facem schema asta, cu postliceala.
****
Tanti Tomița nu mai este. A fost răpusă de un păcătos de cancer în urmă cu vreo 3 ani. Conjuncturile ilare, însă, s-au ținut scai de ea și după moarte. La capelă, când a văzut-o Esop cu capacul frigorific la sicriu, acesta a exclamat:
-Ia uite, dom’le, ce frumoasă e! Zici că e Lenin...
Toți cei de la priveghi chicoteau pe înfundate.
La slujba de înmormântare, la predică, din exces de zel, un preot a zis:
-Doamna iubea Biserica! Ca și răposatul soț al domniei sale…
-PREZENT! a urlat militărește Esop din strana din spatele preotului. Toată lumea prezentă a izbucnit în râs. De prisos să vă mai spun că toată atmosfera de inmormântare s-a transformat în una de stand-up comedy.
Tanti Tomița a fost înmormântată cu fanfară. Eu, cu mașina în pole position-ul cortegiului funerar, transportând preoții, apoi fanfara și restul cortegiului. La mormânt, Gongică a fost extrem de pragmatic
-Sărut mâna mamă! a zis el, adresând un ultim salut filial.
Sărut mâna, tanti Tomița! Să știți că nu întâmplător pe fiul meul îl cheamă Toma.