Începusem să-mi fac planuri cu niște colegi de grădiniță – cum o să ne băgăm noi în mare pentru că avem curaj, cum o să construim castele de nisip și cum o să ne îngropăm în nisip până la gât. Asta până când am primit ”la loc comanda” de la o doamnă educatoare, care a hotărât că eu nu voi mai merge în tabără și că în locul meu va merge ICSULESCU (un pilos căruia nu-i dau numele, o să vă dați imediat seama și de ce). Nu am fost eu supărat din cauza asta cât au fost părinții mei. De ce să meargă ICSULESCU, ce al nostru are ciunga-n păr? Supărare mare, deh. Dar tot nu s-au lăsat!
-Lasă, zice mama, că mergem și stăm la Constanța la tanti Rița câteva zile și mergem și la Năvodari să vadă și el cum e acolo. Am vorbit cu doamna Mariana Petricu și a zis că îl primește o după amiază, îi povestea mama tatei, încă mâhnită de povestea cu ICSULESCU
Tanti Rița era rudă cu bunică-miu din partea mamei, o cucoană bătrână de modă veche care nu suferea copiii (decât pe ai ei – tanti Rica și nenea Costel), dar care gătea dumnezeiește. Avea un apartament impecabil pe Bulevardul Alexandru Lăpușneanu din Constanța, fără niciun fir de praf pe mobila ticsită de mileuri și fără nicio scamă pe covoarele persane. Tanti Rița era varianta de avarie ori de câte ori mergeam la mare – trăgeam la ea, nu mai mult de 2-3 zile, ca să nu-i deranjăm tabieturile și să nu-i stresăm prea tare câinele, pe Rex, un cocker spaniel englez superb, răsfățat și ciufut ca și stăpână-sa. Răposatul soț al lui tanti Rița, domnul Nae, fusese primarul Constanței cu niște ani în urmă, deci vă dați seama cam în ce ligă juca găzdoaia noastră.
Nu mai lungesc vorba – ajungem la mare, tragem la tanti Rița, a doua zi plecăm la Năvodari. Am mers cu autobuzul de mi s-a acrit! Nu pot uita câmpul înterminabl plin de bălării dintre Mamaia și Năvodari, actualmente năpădit de construcții care mai de care mai mândră și mai sofisticată, de zici că ești în Miami, nu alta! Debarcăm undeva aproape de curba pe care drumul o face la stânga, spre orașul Năvodari . Tata, deși nu mai fusese în zonă, avea un simț extrem de dezvoltat al orientării – în câteva minute eram pe plajă, fix pe sectorul unde își făcea vacanța grădinița mea. Era trecut de prânz, iar plajele erau goale, copiii din tabără efectuând, la ora respectivă programul, de somn. Cum, necum, din pământ, din iarbă verde și-a făcut apariția pe plajă doamna Mariana Petricu, zâna cea bună a educatoarelor. O aducea cu ea de mână pe prietena mea nedespărțită – Claudia Bușoi – care avusese noroc și fusese luată în tabără. Mi se părea cumva ciudat să ne întâlnim acolo, departe de casă cu oameni cu care, de altfel, eram destul de familiarizați în viața de zi cu zi din Curtea de Argeș. Wow, și ce joacă am încins pe plajă – ai mei au rămas de vorbă cu doamna educatoare, iar noi copiii ne-am văzut de ale noastre – castele de nisip, bălăceală în apă. Curios lucru – acolo la Năvodari apa era incredibil de... mică, așa că nu a mai fost nevoie să fiu asistat de tata atunci când mergeam la scăldat. Dar stai! Doamne ce am descoperit pe plajă! Cel mai mare tobogan din beton, lustruit de miile de copii care –au dat pe el până atunci. Era U-RI-AȘ!!! Atât de uriaș încât abia am avut curaj să urc treptele până sus ca să îmi pot da drumul pe tobogan. Pentru prima dată când mergeam la mare, mama mi-a luat slip, până atunci, ca toți copiii de vârsta mea, stăteam la plajă în fundul gol – în cucu’ gol, cum spuneam atunci. Slipul (tip boxer) mi se părea fascinant – avea pe el niște modele bleu nedefinite, care (mult mai tarziu mi-am dat seama) semănau izbitor de tare cu coperta culegerii de Petrică, iar pe cracul drept avea desenat un vaporaș. Slipul m-a ajutat foarte mult la joaca pe tobogan – logic că nu aș fi putut să mă dau pe el în fundul gol . Toată după amiaza și eu și Claudia ne-am dat pe toboganul ăla de poveste. Gâfâiam de oboseală și țipam de bucurie cănd ne dădeam drumul pe cimentul ăla lustruit. La un moment dat ceva mă enerva. Initial nu mi-am dat seama ce e, dar ușor-ușor mi-am dat seama că mă ustură fundul.
-Mamăăăă! Mă înțeapă la fund!
-lasă-mă să văd! AOLEU! sări mama după care izbucni în râs. Slipul se descususe din cauza alunecării mele repetate pe tobogan. Gaura astfel rezultată mi-a lăsat o parte din piele expusă, care piele, fercându-se de cimentul toboganului, mă ustura acum de îmi venea să urlu – mai mult de supărare că nu mai pot folosi toboganul. Claudia era mai norocoasă – slpul ei era intact așa că ea și-a văzut nestingherită de joaca pe tobogan. În fine. După atâta agitație, am decis să ne întoarcem la Constanța. Mama a mai schimbat câteva vorbe cu doamna Petricu, care la un moment dat a exclamat:
-Aoleu, doamnă! Cu ICSULESCU numai probleme am avut! A făcut pe el în tren când veneam . Caca a făcut! Vai cât am tras cu el…
Mama s-a arătat îngrijorată de conjuncture prezentată de doamna educatoare, însă știu că în sinea ei cumva se bucura.
-Doamnă, a zis mama la un moment dat arătând spre mine, el nu a mai făcut de mult pe el, sugerând că eu aș fi fost o alegere mult mai bună decăt bietul ICSULESCU. Și acum când îl vedem pe stradă (foarte rar, o data la niște ani de zile, om în toată firea) îi zic mamei ”Uite-l pe ăla care a făcut caca pe el…”. Iar mama zâmbește satisfăcută…
Plecăm de la Năvodari. Ziua următoare am mers la plajă la Constanța, la ”3 Papuci” . O zi de plajă normală, rutina estivală. Ai mei pe cearșaf la plajă, eu în nisip (în cucu’ gol de data asta), cu grebla și găletușa. Forfotă, foșnet de valuri, țipete de pescăruși, briză liniștită și cald. Un alt copil intră în vorbă cu mine și ne punem gospodărește pe joacă: un castel, doua castele, o formă bătătorită, o groapă în nisip, un mic șanț, câteva scoici puse ca ornamente la construcțiile noastre naïve… Timpul stătea în loc, deși joaca noastră mergea înainte. Mă gândeam să mai facem un castel din nisip umed… Dar stai! Ceva nu e în regulă. Tovarășul meu de joacă, deși e în fundul gol, nu are cuc! Moaaa! Cum vine asta? Mă mai uit o data. Oameni buni, nu avea cuc!!! M-a străfulgerat instantaneu o senzație de spaimă atavică… Am înghițit în sec și am început să mă retrag ușor spre cearșaful alor mei, neîntorcându-mă cu spatele la copilul fără cuc, care își vedea liniștit de joacă și care nu-mi dădea nicio atenție. Fredona un cântecel și cernea cu sita niște nisip… Eu între timp am ajuns lângă mama și deja mă încerca un sentiment de siguranță.
-Mamă, zic eu încet ca să nu-i atrag atenția copilului năzdrăvan. Mamă!
-Ce e? mă întreabă mama fără să deschidă ochii. Era întinsă pe burtă pe cearșaf și statea să o prindă soarele pe spate.
-Am nevoie de slip!
-Ce? întrebă mama ușor iritată și deschise ochii încruntându-se.
-Îmi trebuie slipul meu…
-Pleacă domnule de aici! Ce nevoie ai tu de slip? Nici nu l-am luat la noi, ce, ai uitat că s-a rupt ieri la Năvodari?
Pfoai de mine! Și eu ce mă fac? Mi-a revenit teama aia primitivă. A trebuit să mă întorc la tovarășul meu de joacă. Nu mă gândeam decât la faptul că bietul copil nu are cuc… N-am mai suportat!!!! Mi-am luat inma în dinți și l-am întrebat:
-Auzi, tu de ce nu ai cuc?
-…??? Se uita la mine cu niște ochi albaștri uimiți și cu zulufii blonzi zbătându-se în briza liniștită.
-Zi, de ce nu ai cuc?
A luat o poziție solemnă, cu buzele strânse și cu ochii îngustați. A scos obraznic limba spre mine, după care mi-a zis:
-Pentru că sunt fată!