Nu! Aveam superstiții urban-școlare: dacă scăpai pe jos manualul de la o materie, sigur te asculta la materia respectivă. Dacă țineai ghiozdanul cu catarama spre interior, rămâneai repetent. Dacă, din neatenție, călcai, băiat fiind, un capac de canal cu 4 găuri, aveai ghinion, doar cele cu 6 găuri erau pentru noroc. La fete era invers... Păi cum așa? Simplu: 4 găuri înseamnă F E T E (4 litere) iar 6 găuri – B Ă I E Ț I (fix 6 litere). Deci fiecare cu capacul lui de canal. Îmi aduc aminte că lângă spital era o fântână din lemn, undeva spre colțul sudic al spitalului, pe strada Cuza Vodă, fix în mijlocul trotuarului. O biată pisică își dăduse duhul pe spațiul verde dintre spital și fântână. Cum-necum, am dezvoltat o superstiție și pentru conjunctura asta. Pe vremea aia, toți copiii mergeam la școală și ne întorceam de la școală mergând pe jos, nu ca acum când părinții își duc copiii la școală cu mașina, dacă s-ar putea, pănă în clasă, chiar... Vă aduceți aminte? Eram grupuri, grupuri de copii mergând la școală cu ghiozdanele în spate (și cu cravatele îmbujorate fluturând în vânt...). Ei bine, apropo de pisica moartă, s-a stabilit că dacă ocoleai fântâna pe aleea dinspre spital, mâncai pisica moartă. Așa că era musai să ocolești fântâna respectivă pe partea dinspre carosabil. Jur că ani de zilede la întâmplarea asta am ocolit fântâna pe partea dinspre stradă. Și nu numai eu. Și lista cu superstiții poate continua: dacă călcai un curcubeu care se forma în urma scurgerii unei mici cantități de ulei de motor care lua contact cu asfaltul ud, aveai mare noroc și trebuia să strigi:

- Curcubeu, norocul meu! altfel nu se închidea cercul

Dacă prindeai un puf plutitor (o sămânță de plop) trebuia să scuipi de trei ori pe el și să-l bagi în sân – iarăși aveai noroc.

- Stop, femeie la volan când să am noroc? trebuia să strigi primul ca să-ți înușești tu norocul respectiv.

- Mâne! răspundeau cei care erau cu tine.

Mai mult, tot ghinionul era anulat dacă ”țineai” în momentul în care picai într-o situație ”periculoasă”. Ce însemna asta? Strângeai pumnul dar arătătorul și mijlociul le țineai ridicate. În felul ăsta ghinionul nu se atingea de tine. Mai mult, cu cele două degete, ținute după cum spuneam, puteai da ghinionul mai departe celui care nu ”ținea”.

Etc., etc.

Una dintre cele mai răspândite superstiții apărea atunci când mergeai pe bordură: dacă călcai fix bordurile fără să atingi liniile despărțirtoare erai deștept și aveai numai note mari la școală și aveai mari șanse să iei premiul I. Dacă erai neatent și călcai peste imbinarea bordurilor, erai prostul clasei... Nu știu de unde a apărut superstiția asta, dar de fiecare dată cănd mă angrenam într-un joc de genul ăta, eram foarte atent să nu calc pe linii. Sigur, eu mai aveam și note mici, dar nu trebuiau să știe asta cei care erau de față, nu? Așa că pășeam cu grație numai pe borduri, în admirația spectatorilor. Ce mândru eram!

Toate aceste superstiții erau adânc înrădăcinate în conștiința noastră. Credeam cu tărie în toate, chiar dacă evidențele contraziceau toate aceste credințe naive. Recunosc, dacă scăpam vreun manual pe jos tremuram de frică toată ziu acă o să mă asculte. Și așa mai departe...

Într-o zi eram la balcon, urmărind impasibil rutina cartierului: mașina de pîne, niște copii jucând nuculița în parcarea de la blocul A10, neasfaltată atunci, Gău, Coniferu și Gâdea care se dădeau pe pantă cu un cărucior cu roți făcute din rulmenți, părinții lui Edi Duță venind de la serviciu...

Strada în pantă de lângă blocul părinților mei, era cimentată, nu sfaltată, cu rosturi de dilatație din cam 2 în 2 metri. Superstiția cu călcatul pe dungă se aplica și aici. La un moment dat apare dinspre alimentară un nea Caisă (în viața mea n-am știut cum îl cheamă), personaj legendar în cartier, cam cocoșat și cam ponosit, cam lălâu și balcâz, mergând agale și legănat spre Terasa 1 Mai, coborând panta pe care se dădeau cu căruțul cei trei despre care v-am spus mai devreme. Spun că nenea era legendar pentru că noi, copiii, cum îl vedeam începeam să numărăm tare de la 1 la 10, iar el ne recita niște obscenități care ne distrau teribil. Nu am să vă spun ce și cum, că nu se pot reproduce aici replicile lui. Pot să vă spun doar că, atunci cânt ajungeam l a 4, el răspundea molfăind țigara: ”Scârțâie patul!”... Ați cam înțeles despre ce e vorba. Buuun! Deci cobora nenea panta. Minune! A trecut cu bine peste prima îmbinare a plăcilor de ciment. Nu la limită, la perfecție. Peste a doua... peste a treia! Wow! Nu a călcat nicio linie. Mi-am schimbat radical pe loc împresia față de nea Caisă. ”Păi d-aia știe ăsta atâtea, că a fost deștept la școală!” mi-am strigat eu revelația în gând. Mi-l și imaginam răspunzând coerent la geografie, vorbind la istorie despre vechii egipteni, rezolvând probleme grele la matematică. Am mai aruncat o prvire spre el. A mai trecut peste o dungă cu brio. Mă întrebam, oare cum arăta nenea copil cu coroniță de premiul I? Atunci am priceput că nu e bine să judeci după aparențe. Nu dispare bine nenea din câmpul meu vizual, că din scară iese nea Bandoc (R.I.P.), vecinul de la 1, care ducea gunoiul. Nea Bandoc era un bărbat bine, înalt, elegant, cu o voce baritonală și tot timpul zâmbăreț. Nu îmi aduc aminte săl fi văzut altcumva îmbrăcat decât la pantaloni cu dungă si cămașă impecabilă. Ăsta elegant, drept ca bradul, călcând ferm și hotărât, ca un mareșal. Panc!!! Calcă pe prima dungă. ”Nuuu!” am exclamat în gând. Încă doi pași. Panc! A doua dungă. Panc! A treia dungă. Din dungă în dungă a mers nea Bandoc până la gunoi. Omul a scuturat puternic găleata, lovind-o de marginea tomberonului, până când a ieșit și ziarul de pe fundul acesteia (așa se proceda atunci, nu existau saci de gunoi). După care s-a întors. Panc!! Prima dungă...

Nu l-am mai urmărit. Am strâns buzele și privind în zare la munții Cozia, am mormăit dezamăgit:

- Și eu care credeam că e mare sculă...