Pielulă, puțul, portofelul și trenulețul electric

N-am să uit toată viața mea puțul dintre blocuri! Un puț din lemn, făcut din bârne petrecute una peste alta, cu un capac de lemn din două canaturi și cu o roată metalică cu patru spițe.

Multă vreme a fost inutilizabil, fiind colmatat cu gunoaie. Băieții cei mai curajoși intrau în puț și coborau până pe patul de gunoaie, ajutându-se de pietrele cu care era căptușit interiorul cilindric al puțului. N-am avut niciodată curajul să fac asta și totdeauna i-am admirat pe temerari. Cosmin V Stanciulescu era abonat la coborât în puț. Nu de puține ori ne scăpa mingea acolo, iar Cosmin era salvarea noastră. La un moment dat, cineva (cred că nea Mișu Stevoiu) s-a îndurat de puț: l-a curățat, l-a sleit, l-a dezinfectat, i-a pus un lanț și o ciutură nouă, i-a montat un capac cu zăvor, ce să mai, i-a redat puțului dintre blocuri strălucirea de odinioară. Și, Doamne ce apă bună și rece avea! GATA! Scăpasem de algoritmul sever al părinților care nu ne dădeau voie să bem apă imediat ce veneam înfierbântați de la joacă, plus că nu mai aveau ocazia să ne oprească în casă când mergeam să bem o cană cu apă – aveam de acum puțul salvator. Cum era normal, la puț era și o cană emailată pironită cu un lant de unul dintre cei doi stâlpi ai fântânii. N-o foloseam niciodată, preferam să bem apă direct din ciutură. Dumnezeule, apa aia băută direct din ciutură avea gust de Rai când o sorbeam cu nesaț în zilele fierbinți de vară. Ce senzație olfactivă plăcută! Sărutam lemnul ud al ciuturii și simțeam vag și gustul fierului din care era facut inelul care întărea buza găleții... Unde mai găsești azi așa ceva? Mi-e dor să-mi mai fie sete ca-n copilărie.

Puțul era un reper pentru noi copiii din zonă. Te plictiseai în fața blocului? Dădeai o fugă pân’ la puț să vezi care e pe acolo. Și aproape de fiecare dată găseai pe careva cu care să încingi o joacă. Când am mai crescut, în adolescență, era loc de taclale până târziu în noapte, spre disperarea vecinilor care erau terorizați de hăhăielile noastre. Ne adunam câte 5-10 inși, ba chiar mai mulți câteodată, poșteam câte o țigară și perturbam liniștea cartierului... Gigi Vasile, știți despre ce vorbesc, da?

Mi-au rămas pe retină câteva episoade...

Parcă să-l și văd pe bietul Văluș, Dumnezeu să-l odihnească, cum stătea sprijinit de puț și se uita nervos împrejur. Totdeauna mi-a fost frică de el pentru că mă căpăcea din oficiu... Mă întorceam acasă de la un prieten de la care împrumutasem un vinil. Văzându-l pe Văluș la puț, mi-am propus să nu trec pe lângă el, ci să aleg alt drum către casă, așa că am ținut trotuarul drept, neluând-o pe aleea care mergea către scara mea și care trecea periculos de aproape de Văluș care deja mă observase.

-Ce ai, bă, acolo?

-Un disc..., am bâiguit eu cu o voce sugrumată

-Ce, bă? s-a răstit Văluș la mine.

-O placă!

-Cu ce e?

-Rock and roll cu Gil Dobrică...

Cumva nefirească alăturarea termenilor. Mi-am dat seama de asta din cauză că Văluș se învinețise de nervi:

-Bă, tu faci Belgia cu mine?

-Mnu..., am zis eu cu jumătate de gură.

Văluș ajunsese deja lângă mine. Mi-a smuls discul din mână și se uita iscoditor la copertă.

-Da, bă! Ai dreptate, a acceptat până la urmă Văluș, care oricum, de despărțire, tot mi-a dat un șut în dos, ca să nu uit cine e șeful. Am plecat acasă bucuros că am scăpat doar cu atât.

Niciodată nu am avut resentimente față de Văluș. Era cumva firesc pe vremurile ălea ca cei mai mari să-i căpăcească pe agarici. Văluș era cu doi ani mai mare decât mine.

Altădată m-am nimerit la puț cu Pielulă, fratele lui Ardei Gabar Cosmin, un copil cuminte și liniștit de nici nu-l simțeai lângă tine. Stăteam și trăncăneam plictisiți. La un moment dat, din senin, ochii lui Pielulă au început să sclipească, privind fix către gardul viu care împrejmuia puțul. Pielulă a plonjat către locul pe care îl fixa cu privirea. Eu nu am înțeles ce s-a întâmplat până când tovarășul meu de taclale, cu mâinile zgâriate, a scos victorios din bălării o monedă de 5 lei. Ce fericit era Pielulă și ce invidios eram eu! 5 lei? O AVERE! În clipa următoare, amândoi am început să cercetăm locul, dând frenetic vegetația la o parte în cătarea norocului. Ce să vezi? VICTORIE! Am găsit și eu 5 lei! MOAAAA! COMOARA PIRAȚILOR! Aveam și eu și Pielulă obrajii îmbujorați de bucurie că am dat peste micul tezaur. 5 lei? O gumă cu surprize sau... ce-o mai fi! Am căutat în zadar, însă euforia nu ni s-a domolit.

-Moaa, bă, Pielulă, cine o fi pierdut, bă, banii ăștia?

-Ce-am găsit, al meu să fie! a zis Pielulă rânjind răutăcios

Dar stai! Rânjetul lui Pielulă a înghețat într-o schimonoseală ușor demonică. Ochii i-au ieșit din orbite. Timpul s-a dilatat, spațiul la fel. Eu nu pricepeam ce se petrece, însă privirea fixă a lui Pielulă mi-a stârnit o bănuială. Ăsta a mai găsit ceva!

-Portofeluuuu, a răcnit Pielulă și s-a năpustit către locul pe care îl privea fix.

-Eu l-am văzut primul, am strigat eu gâtuit de invidie.

A urmat o mică luptă pe care am câștigat-o repede. Eu eram mai mare (ca vârstă), așa că bietul Pielulă n-a suflat în fața mea. I-am smuls victorios portofelul găsit în gardul viu de lângă puț. Era destul de scorojit, semn că zăcea acolo de ceva vreme.

-Pielulă, eu l-am văzut primul, am repetat eu, ca un fel de scuză în timp ce curățam portofelul de pământ și de resturi vegetale.

Cu mâinile tremurânde am desfăcut catarama aproape ruginită a portofelului. Doamne! Bancnote! Dumnezeule... 250 de lei! Tezaurul faraonilor! Cloșca cu puii de aur! Comoara din insulă! Am strigat de bucurie! Până și bietul Pielulă se bucura.

-Bă, hai cu mine! i-am zis tovarășului meu și am plecat către colțul blocului meu, acolo unde de câteva zile se aciuase o vânzătoare ambulantă de gume de mestecat și bănuți de ciocolată.

Am cumpărat 10 gume de mestecat. 5 i le-am dat lui Pielulă (sentimentul de vinovăție, deh!). pe celelalte 5 le-am desfăcut și le-am băgat pe toate în gură. Îmi era aproape imposibil să le mestec, dar, Doamne, ce balon mare făceam!

Am mers acasă, mândru de mine, nevoie mare!

-Mamăăă! Am găsit un portofel cu 200 de lei!

Mă așteptam ca mama să se bucure cel puțin la fel de mult cât m-am bucurat eu. Dar nu... Mama era siderată! A făcut ochii mari de groază, după care mi-a altoit două palme

-De unde ai banii ăștia? Vai de mine!! Să-mi spui de unde-i ai, m-ai auzit? Te mănânc! După care a urmat o nouă repriză de scatoalce. I-am povestit că l-am găsit lângă puț, fără să pomenesc de Pielulă...

-Vai de mine! Să nu cumva să-l fi furat de la cineva! Te mănânc! Stai să vezi când o veni taică-tu acasă.... Vai de mine!

Gustul gumei de mestecat se descompunea în gura mea și în locul lui apărea amărăciunea că nu i-am lăsat lui Pielulă portofelul. Plângeam înghițind gustul ăla amar. Plângeam de mila lui Pielulă...

*****

În câteva zile s-a cam diluat episodul cu portofelul. Nu știu ce au făcut părinții mei cu respectivul portofel și nici ce destinație au avut banii găsiți în el. În fine!

Cumva, la un moment dat, intr-una din desele mele plimbări prin oraș, am ajuns la magazinul Vidraru, la raionul de jucării. Pe toți sfinții! Expus în vitrină era cel mai frumos trenuleț electric pe care l-am văzut vreodată până atunci.

-Mamă, a băgat trenuleț electric la Vidraru! Îmi iei și mie? Costă 200 de lei...

-Nu știu eu ce trenuleț electric vrei tu! Lasă-mă în pace! m-a expediat scurt mama.

Tot trăgeam speranțe ca, la chelfăneala pe care am încasat-o, cei 200 de lei rămași în portofel să se întoarcă cumva la mine.

-Tată, îmi iei și mie trenuleț electric de la Vidraru? E 200 de lei...

-Nu știu eu ce trenuleț electric vrei tu! Lasă-mă în pace! mi-a dat tata o replică la indigo cu a mamei.

”Cum, Doamne iartă-mă, să nu știi ce e ăla un trenuleț electric? Cred că sunt încă supărați pe mine, după faza cu portofelul...” am gândit eu și am lăsat-o moartă, renunțând definitiv la dorința de a avea un trenuleț electric ca-n povești.

A trecut un timp, am dat uitării și portofelul, și trenulețul. Pe vremurile ălea, ai mei făceau piața în fiecare duminică. Mașină nu aveau și nu era deloc nefiresc să care bagaje voluminoase și grele din centrul orașului și până acasă. Urcatul scărilor până la etajul 4 îi obosea, însă, destul de serios, așa că primele lucruri pe care le făceau cum ajungeau acasă erau să se spele și să își schimbe hainele. Bagajele cu cumpărături rămâneau de obicei la bucătărie, nedesfăcute până când ai mei nu terminau cu schimbatul și cu spălatul. Așa s-a întâmplat și atunci – ai mei care la baie, care la schimbat de haine, eu mă duc să beau o cană cu apă. Termin operațiunea, după care, involuntar, îni cade privirea pe una dintre sacoșe. Într-o aură mistică, din sacoșa cu pricina, ieșea un colț al cutiei-ambalaj al trenulețului electric. Mi-au dat lacrimile de bucurie! N-am avut însă curaj să mă ating de bagaj. Am tras aer în piept, am ieșit din bucătărie și m-am dus în camera alor mei:

-Acum știți, mă, ce trenuleț să-mi cumpărați?

**********

Pielulă între timp s-a prăpădit. A părăsit lumea asta la fel de liniștit precum a trăit. În mine, însă, sentimentul de vinovăție nu s-a stins. Pielulă, prietene, simt că îți datorez un trenuleț electric. Cel mai frumos trenuleț electric... Odihnește-te în pace!