Era ora 4 sau 5 după amiază, vreme frumoasă și cald afară. În fața blocului, mai mulți copii de la scara mea - dintre cei mai mari decât mine - se jucau de-a v-ați ascunselea. Eu, văzând jocul lor, mi-am expimat instantaneu intenția de a mă juca și eu cu ei. Nu am înțeles de ce nu prea au vrut (vine picimea să ne strice joaca...). În sfârșit, Geta Bandoc, o fată de zahăr, le-a spus celorlalți să mă lase să joc și eu. Eu eram nedumerit, nu știam cum se joacă, așa că am întrebat-o pe mama, iar mama mi-a spus:

-Uite, tu te pui aici la perete, ții mâna peste ochi ca să nu ii vezi pe ceilalți când se ascund, numeri până la 10, strigi tare ”cine nu e gata îl iau cu lopata!” după care pleci să îi cauți. Când gasești pe careva, fugi repede la locul în care ”te-ai pus” și strigi tare ”ptiu, cutare!” - pe cine ai găsit. Ai înțeles?

-Îhî! am răspuns trăgându-mi mucii din nas...

Zis și făcut. M-am pus la perete după cum mi-a spus mama - evident că a trebuit să mă pun pentru că asta era regula, ultimul care intră în joc se pune.

- 1, 2, 3, ..., 10 - în timp ce număram îi auzem pe ceilalți cum aleargă să se ascundă.

- Cine cu lopata îl iau cu lopata! (nu ținusem eu prea bine minte cum trebuia să zic...).

Am început să îi caut. Și chiar am început să-i găsesc, numai că, fiind mai mari decât mine, alergau mult mai repede decât puteam eu să alerg. Nu reușeam ”să scuip” pe niciunul dintre tovarășii mei de joacă... Mi s-a pus un nod în gât de necaz, mai ales că mama mi-a spus de pe margine că dacă mă ”scuipă” toți, va trebui să ”mă pun” din nou, or eu așteptam cu nerăbdare să mă pot ascunde și eu. La un moment dat nu a mai rămas decât un copil de găsit. Liviu Bîrcoci care era maestru la ascuns. Când, ce să vezi, cu ochii mei de vulturaș, l-am zărit pe Liviu ascuns sub Moskvich-ul lui nena Gigi Tărciatu. Moaaaa, ce bucurie!

-Uite-l pă Liviu!

Am luat-o la goană către locul de ”pus” cât mă țineanu picioarele. Liviu, cu agilitatea unei mâțe, a ieșit de sub mașină și a început și el să alerge spre același loc. Parcă și revăd faza, cu încetinitorul... Cu ultimele forțe, cu Liviu suflându-mi în ceafă, m-am arunat către locul unde trebuia ”să scuip”. Cu o voce vikingă, precum Ragnar Lodbrok, am strigat victorios:

- Ptiu, cutare!