— Oi fi mâncat ceva pe-acolo ce nu ți-a priit, și-a dat mama cu părerea într-o primă fază, sau ți-o fi rău de la autocar... Ai lins lămâia aia pe care ți-am dat-o?

— Mda..., am bâiguit eu, cu greața în gât.

Câteva zile m-am simțit mai bine, după care boala m-a dărâmat. Am aflat verdictul într-o sâmbătă dimineața, urmând ca luni să fiu internat la Secția de Boli Infecțioase a Spitalului „Nicolae Bălcescu” din Pitești. Aveam o stare destul de proastă, nu puteam să mănânc nimic și vomitam numai când simțeam miros de prăjeală.

Starea mi-a mai ameliorat-o serialul „Toate pânzele sus!”. Am urmărit cu nesaț un episod în duminica de dinaintea internării mele (vă aduceți, desigur, aminte că, la finalul emisiunii „Lumea Copiilor” de duminică dimineața, era difuzat un serial pentru copii). Acțiunea ajunsese fix în momentul în care echipajul „Speranței” îl debarca pe nesuferitul alcoolic Martin Stricland la USHUAIA, în Țara de Foc (cei care au citit cartea sau fie și măcar au văzut filmul știu despre ce vorbesc). Eram fascinat de ce vedeam acolo, iar în rolul lui Martin Stricland nu cred că putea fi ales un actor mai potrivit decât Jean Lorin Florescu.

— USHUAIA! Ciudat nume pentru un oraș, am gândit eu atunci.

Bun! Vine momentul internării, mă internez, trec vreo câteva zile, mă integrez în atmosfera salonului cu suferinzi — toți copii cam de seama mea, unii dintre ei, mai piloși probabil, internați cu mămica.

La un moment dat, în salon ne vine un copil nou — cam slăbănog, tuns chilug, cu urechile clăpăuge și mirosind teribil a oaie. Un copil respectuos, care a salutat scurt când a intrat în salon, cu o ciudată voce de contratenor. În urma lui apare tată-su, varianta adultă a agariciului, rânjind cu gura până la urechi și afișând niște dinți metalici.

— Aici e salonul de hepatită, da?

— Da, a răspuns cineva scurt.

— Uite, tată, aici o să stai!

— Îhî!

Nu trece mult timp și își face apariția și o asistentă.

— Dumneavoastră sunteți Cutărică?

— Da! răspunde nenea, afișându-și dinții metaliferi în același rânjet care era parcă desenat pe fața lui.

— În sacoșa aia ce aveți? a întrebat asistenta, țâfnoasă.

— Păi... mâncare pentru ăsta micu’.

— Ce mâncare? a insistat asistenta, surprinsă și indignată în același timp.

— Păi... de toate: carne de la oală, brânză de oaie, șuncă, ouă fierte, niște cartofi prăjiți...

— N-are voie! Luați totul acasă! Băiatul o să mănânce de aici tot ce o să-i dăm noi. La hepatită trebuie să țină regim. De unde sunteți?

— Din MOȘOAIA, a răspuns nenea, cu zâmbetul stins pe față.

Moaa! Din MOȘOAIA. Am început să-l studiez foarte atent pe puștiul slăbănog. Aproape că nu mă mai deranja mirosul lui de oaie. Sau poate că nici nu mirosea el, ci bagajele cu merinde pe care le adusese tac-su. Care tac-su plecase deja acasă, lăsându-l pe cel mic în salon, în patul pe care i-l indicase asistenta.

Rămas singur, copilul plângea. Mă fascinau lacrimile care i se târau gravitațional pe obraji, din pistrui în pistrui.

— Din MOȘOAIA..., am gândit din nou.

Mi-am făcut curaj și m-am apropiat de el. Nu mai plângea, dar suspina prelung. Îmi era milă de el, pentru că îi înțelegeam tristețea. Doar trecusem și eu prin ea cu câteva zile în urmă, dar acum eram deja veteran în ale suferinței.

— Auzi, l-am întrebat eu, ușor emoționat, tu chiar ești din Țara de Foc?