Să părăsești lumea asta. Să te teleportezi într-un Univers paralel… Eu eram un fel de Terminator cu o singură misiune clară: PROTECT SOR’MEA! Acuma, între noi fie vorba, nu era o misiune foarte grea, în sensul că sor’mea e cu aproape 8 ani mai mica decât mine, iar cei care îi făceau probleme erau, de cele mai multe ori, puștani din generația ei, deci nu vă imaginați că a trebuit să înfrunt Godzile fioroase, interlopi periculoși sau luptători K1. Nu. Plus că, cele mai multe ostilități pe speța asta s-au derulat cănd eu aveam 12-13 ani (eram încă la școala generală), deci vă puteți imagina că cei cu care m-am războit aveau și ei… 5-6, hai maxim 7-8 ani. Vă dați seama ce raport de forțe – eu la 13 ani căpăcind un agarici de 6 ani (e adevărat că niciodată nu am fost violent, de fiecare dată totul terminându-se cu unul-două capace cât să știe piciul cine e șefu’ și cu sor’mea spectator la întreaga scenă, umflându-se în pene, că cine mai e ca ea să aibă un frate mai mare care s-o apere de lighioane). Săracii de ei – cei mai frecvenți ”clienți” ai mei erau Iuli de la parter și Ardei, fratele lui Pielulă. Iuli era mai obraznic și mai comenta, de aia cred că și-a luat mai multe capace. Ardei, în schimb era cuminte și scăpa destul de repede. Oricum, spețele pentru care ajungeau să fie victimele mele erau ceva de genul:

(voce plângăcioasă) Mamăăăă, Iuli m-a-mpins! Pac, apărea TERMINATORUL și-i aplica corecția lui Iuli...

Sau:

(voce plângăcioasă) Mamăăăă, Ardei îmi face ȘTANGA! (ȘTANGA se făcea la jocul NUCULIȚA, atunci când trebuia să dai cu babistacul la nuci , ca să le dai jos de pe zidul de nisip. Un chibiț, de regulă unul căruia i se făcuse GOLIREA, adică pierduse toate nucile la NUCULIȚA, ținea călcâiul în pământ și mișca repede laba piciorului într-o parte și-n alta, în intenția de a-l intimida pe cel care era la rând să dea la nuci, distrăgându-i în felul ăsta atenția) PAC, TERMINATORUL!

De ce-i faci, mă, ȘTANGA lu’ sor’mea? Jbuf, capacul…! Sor’mea bucuroasă.

Ca o explicație suplimentară, ostlitățile ăstea erau niște conjuncturi punctuale, ele manifestându-se spontan, iar în secunda doi speța dispărea, sor’mea rămânând în continuare prietenă cu respectivii. Și eu la fel cu ei. Și ei cu mine… J

Ei, daravela se schimba în momentul în care te luai de sor’mea și vârsta ta nu îți prea permitea să faci asta. Adică, dacă erai de-o seamă cu mine și aveai ostilități cu ea atunci chiar era deranj. Mare deranj! Dacă sor’mea suferea din cauza ta, trebuia să suferi și tu! Era o lege a firii – nu aveai voie să te iei de picime așa, aiurea-n tramvai, în cazul în care aveai o vârstă ceva mai mare. Dacă aveai o problemă cu un pici, trebuia fie sa-i spui lu’ mă-sa, fie să-i spui lu frac’su sau lu sor’sa mai mare, dacă avea, iar unul dintre ei trebuia să rezolve problema. Buuun! Să vă spui: eu eram prin clasa a VIII-a, aveam undeva la vreo 14 ani, deci nu prea mai aveam eu tangențe cu picii din fața blocului. Sor’mea avea 6 ani și-un pic, era, deci, în clasa I. Vine asta într-o zi acasă cocoșată, urlând din toți bojogii, despletită, înlăcrimată ca Sandy Bell. Moaaa…

Ce-ai pățit, fată?

M-a bătuuuut Miiiiirceaaaaaaaa!

Hă?

Mi-a dat cu pumnuuuu-n burtăăăăă...!

Mircea era vecin cu noi, cu un an mai mic decât mine.

Păi ce i-ai făcut? întreb eu făcând pe detectivul.

Nimiiiiic! Și nu pot să respiiiiiir.

Moaaaa! Mi s-a pus negru peste ochi, iar peste negrul ăla scria cu roșu aprins ”KILL MIRCEA!” , iar semnul exclamării de la urmă pâlpâia...

Unde e Mircea?

În fața bloooocului! Uite aiceaaa m-aa loviiiit, îmi arăta sor’mea abdomenul, ridicându-și bluza, încercând să dramatizeze și mai mult, știind că urmează să plec la vânătoare de… Mircea. Cred că mă șiiii-nvinețeeeesc!

Am sărit într-un trening, mi-am luat adidașii RoSprint, ca să mă mișc mai bine, și fuga după infractor. Ajuns în fața blocului... nimeni. Ia-l pe Mircea de unde nu-i. Eram înfierbântat, tâmplele îmi zvâcneau, respirația mi se accelerase. Nu înțelegeam, de ce să o lovească Mircea pe sor’mea, mai ales că el era cam cel mai cuminte băiat de la bloc și eram în relații chiar bune. Cum să lovești un agarici? N-ai voie!!! Aoleu, Mirceo, Mirceo, unde ești să-ți rup capul? ”Mă, zic, s-o fi ascuns pe aici pe undeva?” Am început să-l caut: sub scară, pe după remorca lui nea Gigi Tărciatu, prin tufișul de la gunoi, m-am uitat inclusiv în țarcul unde depozitau cei de la Alimentară ambalajele. Mircea nicăieri.

L-ai găsit? Mă intreabă sor’mea de la balcon, cu o voce încă plângăcioasă.

Nu!

Eram frustrat. Nu puteam să mă duc acasă fără să mă descarc. Mai zăbovesc puțin prin fața blocului. De la balcon, de la etajul 1, doamna Ceauru scana împrejurările tăcută, ca de fiecare dată.

Săr’na! zic. L-ați văzut cumva pe Mircea?

Doamna Ceauru n-a zis nimic, doar a clătinat din cap că nu și a început să scaneze în continuare împrejurările. Mă duc spre puțul de la colțul sudic al blocului. Nimic. Mă întorc cu gândul să mă las păgubaș, în ideea că-l prind eu pe Mircea altădată. Ajung în dreptul remorcii lui nea Gigi Tărciatu când, după colțul blocului apare... Mircea. Dezinvolt, mușcând zâmbăreț dintr-un baton pe care și-l cumpărase de la Alimentară.

Miiiirceaaaaa! strig eu războinic și pornesc către el.

Ăsta, simțindu-se vinovat, o zbughește înapoi după colț. Eu după el. Când dau colțul, realizez că Mircea era deja la o distanță confortabilă și că nu am cum să-l prind. Mircea rânjea către mine și scotea limba făcându-mi în necaz.

Ce-ai avut, mă, cu sor’mea?

M-a făcut prost!

Păi, uite, te fac și eu prost. Hai să dai și în mine, cum ai dat și în ea.

Nie Nie-Nie Nie-Nie-Nieeee! se maimuțărea Mircea la mine.

Moaaa, păi nu tre prind eu…? Să vezi bătaie!

Ptrrrrr! își fâlfâia Mircea limba spre mine în idea de a mă enerva și mai tare. Și chiar a reușit.

Eram un car de draci și ăsta se scălâmbăia în fel și chip spre mine. Mă întorc în fața blocului și mă ascund după remorca lui nea Gigi. Aștept. După un timp, Mircea apare cercetând foarte prudent terenul. Nu m-a văzut. Aștept să se apropie. Nu mai era zâmbăreț ca mai înainte. Eu eram încordat ca un arc. Mircea se apropia încet, ca o antilopă Gnu către locul de adăpat. Eu, camuflat după remorcă, exact ca un crocodil care își aștepta prada. Numai că eu nu am avut atâta răbdare. Răcnind, am țâșnit de după remorcă năpustindu-mă spre Mircea. Ăsta anticipase momentul și a luat-o din nou la fugă. Era mai agil decât mine, mai ales că știa ce-l așteaptă dacă aș fi pus mâna pe el. Putea să scape, numai că a făcut o greșeală: în loc să fugă după bloc, Mircea a intrat în scară, in ideea de a fugi în casă. El stătea la etajul 3. Am gândit că aș avea timp să-l ajung din urmă. Ajungem pe scară. Mircea fugea râzând în hohote, urcând câte 4-5 trepte o data. Eu după el. Scara amplifica zgomotul cursei noastre cu ecouri prelungi. Mircea – ha, ha, ha!, eu – stai așa! Geamurile cu armatură de sârmă se clătinau zgomotos în locașurile metalice ale balustradei. Deși făceam un mega tămbălău pe scară, nimeni nu s-a sinchisit să iasă și să vadă ce se întâmplă. Ajungem la etajul 3, salvator pentru Mircea, el având un avans confortabil. Acolo, Mircea s- a relaxat - nu  a mai alergat, ba chiar m-a așteptat și pe mine să ajung pe palier, stand fix în dreptul ușii lui cu mâna pe clanță, cu un rânjet superior pe figură. Eu în sinea mea, m-am recunoscut învins, și mă uitam după Mircea exact ca ghepardul dupa antilopa scăpată.

Te prind eu altă data…

Fraiereeee! jubilează Mircea scoțând încă o data limba la mine și apasă clanța ca să intre în casă.

Când colo… STUPOARE! Ușa încuiată! Tan ta-nan! Vino-ncoace, Mirciulică să-ți dau bătaie ca la măgar în pantă. Noi, pe vremea aia, ne băteam fix ca vikingii, fără teamă de urmări și fix cu dorința de a ajunge în Valhala. Luam și dădeam cu toții fără nicio frică… În sfârșit, bietul Mircea era la capitolul luat bătaie: pumni-picioare- căpățâni, după care picioare-căpățâni- pumni, iar apoi combinate. Lua, urla, cu o mână se ținea de clanța ușii iar cu cealaltă apăsa butonul soneriei.

De ce ai dat, mă, în sor’mea??? Zbuf, trosc, pleosc!

 Ăăă, ăăă, ăăă! Ding-dong!

Zi, măăă! Jbang, poc, dâș!

Ăăăă, ăăăă, ăăăă! Ding-dong!

Etc.

După vreun minut, timp în care am avut timp să-i aplic o corecție cu vârf și îndesat vecinului meu, se aude o cheie rasucindu-se nervos în ușă. Era salvarea lui Mircea. Tac’su, cu ochii cârpiți de somn apare în pragul ușii. Acuma, omul nu cred că a înțeles foarte bine ce se petrece acolo. Cred că din perspectiva lui se vedea un nor vârtejit, exact ca în Tom și Jerry, când câinele ală fioros îl încaieră pe bietul Tom. Eu, văzându-l pe tatăl lui Mircea, mă opresc din operațiunea ”educație nonformală aplicată la nervi” și fac un pas înapoi, în ideea de a o zbughi de la locul faptei. Nenea, încă nedumerit, îl înșfacă pe fiu-su de umeri, il bagă în casă și, fără să închidă ușa, il ia și el pe bietul Mircea la o serie de... pumni-picioare-căpățâni... Plus o serie de palme părintești. Asistam râzând în hohote la spectacol când nenea se întoarce și spre mine. Realizez că gluma se poate îngroșa și o zbughesc pe scări în jos. Pe măsură ce mă îndepărtam îl auzeam pe nenea bombănind și suduind și pe Mircea tânguindu-se, mai mult din cauza bătăii pe care o luase de la tac-su. Am răsuflat ușurat când am auzit, ajungând la parter, cum ușa apartamentului lui Mircea se închide, iar cheia se răsucește nervoasă în sens invers, de două ori. Ce fac eu acuma? Cum mă duc acasă? Mircea stătea la etajul 3, iar eu la etajul 4 și trebuia să trec prin dreptul ușii lui. Găsesc repede rezolvarea: m-am dus pe scara A, m-am urcat pe bloc și am coborât pe scara noastră (B) fix la etajul 4. Intru în casă tiptil, fără să-mi trădez prezența pe scară. Închid ușa. Pe hol mă aștepta sor’mea:

L-ai bătut pe Mircea? Rânjea la mine, cu doi dinți din față lipsă (tocmai îi cădeau dinții de lapte)...

P.S. Mircea nu a avut de suferit în urma incidentului. Nu i-au rămas semne și am rămas în continuare prieteni buni. Încă de la următoarea noastră întâlnire incidentul era dat uitării. A fost ultima dată când cineva s-a luat de sor’mea… :D

ACEASTĂ POSTARE NU ÎNCURAJEAZĂ VIOLENȚA! ÎN EA SUNT REDATE FAPTE CARE S-AU ÎNTÂMPLAT ACUM FOATRE MULȚI ANI, FAPTE ÎN URMA CĂRORA NIMENI NU A AVUT DE SUFERIT, NIMENI NU A FOST RĂNIT SAU TRAUMATIZAT ÎN VREUN FEL.