Nu, nu voi face apologia generației cu cheia la gât, nu cred că generația mea e mai bună (și nici mai ne-bună) decât cele de dinainte sau cele de după ea. Sunt, însă, un nostalgic, probabil ca mulți dintre voi (dacă nu chiar ca toți dintre voi) după trăirile pe care le aveam când gustam din plăcerile copilăriei. De fapt, mi-e dor de tot ce înseamnă copilăria mea: jocuri, jucării, povești, filme, diafilme, prieteni... Poate că cel mai dor îmi e să îmi mai citească tata povești. Tata din fericire trăiește și, slavă Domnului, e bine și sănătos. Doar că, deh, nu îmi mai citește povești de multă vreme. Mai vedem din când în când câte un film cu Bud Spencer sau cu Luois de Funes și atunci mă simt din nou copilul care am fost. Totuși, nimic nu se compară cu senzația pe care o aveam când îmi citea tata povești. Tot ce îmi imaginam când ii auzeam vocea avea dimensiuni cel puțin hollywoodiene. Cel mai mult îmi plăceau poveștile cu zmei, iar cea mai tare dintre ele (adevărul e că și cartea era senzațională cu niste ilustratii fabuloase) mi s-a părut Povestea lui Pipăruș Petru și Florea-nfloritu. Era acolo un zmeu de senzație, un fel de Freddy Krueger, doar că avea pielea albastră. Îmi era frică de zmeul ăla doar când mă uitam cu coada ochiului la ilustrațiile cu el. Răsuflam ușurat de fiecare dată când Pipăruș Petru îl învingea in luptă dreaptă (da, mi-a citit-o tata de mai multe ori), asta după ce respectivul erou îi arunca în cap niște coaste de porc din care ospătaseră amândoi. În fine, ce vreau să vă povestesc are cumva legătură cu ce vă zisei până acum.

Eram intr-o zi cu taică-meu pe la bunici. Casa lor era foarte aproape de intersecția străzii Cuza Vodă cu strada Groape. Curtea bunicilor, clasică: cu o grădină de zarzavaturi în spatele casei, o grădiniță cu flori la întrare, diverse acareturi ici-colo și un mega șopron (su' șatră, așa îi spunea tătăițu') undeva tot în spatele casei. Tătăițu' era un meșter priceput la toate - fierărie, lemnărie, șurubărie, etc. Îmi plăcea să îl urmăresc când lucra (țin minte că clipeam necontrolat ori decâte ori bătea câte un cui cu ciocanul...). Așa era și atunci - tătăițu' trăgea o scândură la rindea. Nu a scos nimeni multă vreme nicio vorbă, când taică-meu întreabă pe neașteptate:

- Bre, tăticule, a venit zmeul???

- Nu încă, dar vine în juma' de oră!

Stai, ce?? Zmeul??? Cum?? Moaaa!! Băi, oameni buni, știți cum apare vortexu' deasupra personajelor din filmele animé japoneze? Exact așa eram și eu atunci! Totul în jurul meu s-a prăbușit, ziua s-a întunecat, mi s-a pus un nod în gât și cred că în ochi aveam lacrimi cum avea Sandy Bell când ii era dor de Mark. Vine zmeul?? Și noi ce facem? Cine se bate cu el, că pe Pipăruș Petru nu îl cunoaștem. Și nici pe Greuceanu... Mă gândeam că misiunea asta i-ar reveni tatei, dar nu ar fi avut la îndemână decât rindeaua lui tătăițu' și două coarbe vechi... Moaaa! Ce ne facem?? Am înghițit în sec și mi s-a făcut un gol în stomac. Timpul efectiv s-a târât rugos peste sufletul meu până la apariția înspăimântătoare. De după casă s-a auzit la un moment dat vocea pițigăiată a mămăiței care trebăluia prin grădinița de flori:

- Titeleee, hai, bă, că a venit zmeul!

Tătăițu' a pornit zâmbitor către poartă, tata m-a luat de mână și amândoi l-am urmat pe tătăițu', eu cu entuziasmul osânditului la moarte care urcă pe eșafod. Nu aveam decât vreo 4-5 anișori, iar totul în mintea mea, vis-a-vis de întâlnirea cu zmeul, avea dimensiuni APOCALIPTICE. Cănd am dat colțul casei, am strâns ochii cu putere și i-am deschis tremurând din toate încheieturile. Mă așteptam să văd la poartă cea mai spectaculoasă desfășurare de aripi albastre de liliac, aburi verzui în mega turbulențe și sunete de fiară de pe tărâmul celălalt... Ei, pe naiba! În dreptul porții, întrat deja în curte invitat de tătăițu', era nea Zmeu, poștașul, care venise (cel mai probabil) cu pensia. L-am studiat atent (cu sufletul ușurat că nu era vorba de fiara fiarelor): un domn scund, aproape minion, cu pielea oacheșă și ochii mari, cu o figură bonomă și cu niște zulufi grizonați care ieșeau de sub șapca de poștaș (o mai tineți minte, da?).

- Ce faci, piciule? m-a întrebat zâmbitor nea Zmeu în timp ce trăgea plaivazul de după ureche pentru a nota nu-știu-ce în catastiful lui.

- Săru' mâna! atât am putut bâigui și am zbughit-o de acolo...

Multă vreme după asta m-am intersectat cu nea Zmeu pe strada bunicilor, salutându-l respectuos de fiecare dată. Nu cred că mai are rost să vă spun că, în imaginația mea, toți zmeii din toate poveștile pe care mi le-a mai citit tata din momentul acela și pe care le-am citi și eu mai târziu, aveau fața lui nea Zmeu, poștașul.