Cascadoru'

Să tot fi fost prin ’94. Era frumos, era vară, mă pregăteam de facultate și cred că încă nu se stinseseră ecourile victoriei Naționalei de fotbal în fața Argentinei.

Luasem o scurtă pauză de la învățat (una dintre multele astfel de pauze) și mă delectam cu o broșură găsită cu un an în urmă în bucătăria de vară a bunică-mii. Pentru ea era niște hărtie cu care urma să facă focul, pentru mine – o comoară! Descoperisem în broșura aia îngălbenită și prăfuită una dintre cele mai tari nuvele SF dintre câte am citit – Regii Nisipurilor de Gerorge R R Martin, cel care a scris mai târziu și Urzeala Tronurilor. Vă spun asta ca să vă dați seama cam în ce ligă se situa lucrarea în a cărei lectură eram cufundat. Liniște... Prin geamul întredeschis se auzea Raiul de afară – ciripit de păsărele, rumoarea înfundată a orașului, pălăvrăgeala neinteligibilă a două vecine care se întâlniseră în fața blocului. Aveam o senzație de bine, senzație cumva sporită și de acțiunea din nuvela cu pricina. Citeam culcat în pat iar imaginile stârnite de lectură se amestecau fascinant cu mirosul de hârtie veche. (Ce dor îmi e de vremurile ălea...!). Soneria de la ușă mă smulge, însă, brutal din aspicul dulce al senzațiilor de moment. Mă ridic în capul oaselor și mă uit nedumerit împrejur. ”Sună!” îmi zice o voce interioară și mă năpustesc către ușă, nu care cumva musafirul neașteptat să se răzgândească și să plece până să răspund eu. Deschid! Vecinul Vali de pe scara cealaltă. Zâmbitor ca de obicei.

-Salut, Emile!

Vali este unul dintre puținii care-mi spune pe numele meu și acum, când toată lumea mă știe de Didi. El, părinții mei și alți câțiva pe care îi număr pe degetele de la o mână...

-Salut, Vali! Eram ușor nedumerit. Vali, cu care de altfel eram bun prieten, nu obișnuia să-mi facă vizite. Ia, zi-mi, tăticule, ce vânt te-aduce?

-Emile, tu ai telefon?

Pe vremea aia nu exista telefonie mobilă. Și da, erau familii care nici telefon fix nu aveau.

-Am, zic, intră dacă vrei să suni pe cineva.

Mâ gândeam că are vreo problemă personală, că vrea să-i anunțe ceva pe părinții lui care erau la serviciu.

-Aaa, zice el, păi nu așa!

-...????

Pauză. Vali zâmbea la mine și nu zicea nimic.

-Pai ziceai că vrei să dai un telefon, am bâiguit nedumerit de ceea ce voia Vali.

Mă gândeam că are nevoie de o convorbire interurbană, convorbire care era ceva mai costisitoare decât una loco.

-Da, a zis el cu o ușoară jenă în glas.

-Păi intră, mă, și dă telefon! Hai că nu te costă nimic, ce naiba!

-Păi nu așa!

-Bă, tu ești nebun? că nu înțeleg...! Dai sau nu telefon?

- Hai cu mine să îți arăt o chestie!

- Bă, s-a întâmplat ceva?

- Nu, mă! Hai cu mine!

Mă iau după Vali fără niciun entuziasm. Omul venise la mine peste bloc – el stătea tot la etajul al patrulea și, ca să nu coboare patru etaje pentru a urca alte patru până la mine, s-a urcat pe bloc și a coborât chiar la ușa mea. Am trecut, deci, peste bloc înapoi pe scara lui Vali. Pe bloc atmosfera era de-a dreptul fierbinte. Acoperișul era de fapt terasat, acoperit cu un carton asfaltic peste care era așternut pietriș. Mirosul de pe bloc mă fascina! Mirosea smoală veche și a pietre coapte la soare. Am făcut slalom pri pădurea de antene care încă mai domnea pe acoperisul blocului și am coborât în răcoarea celeilalte scări. Ajungem la ușa lui Vali. Părinții lui tocmai modificaseră intrrea apartamentului și montaseră o ușă nouă. O ușă de senzație, în două canaturi, făcută din lemn masiv, măiastru sculptată de cine știe ce meșter, ce să mai, fiță pentru vremurile ălea. Ăsta, în loc să intre, se postează în fața ușii zâmbind către mine.

-Ce e, mă? Acum ce mai e?

Vali era ușor jenat.

-Uite, ai mei au montat ușa asta nouă...

-Așa...

-Și s-a blocat încuietoarea...

-Ghinion, că pe asta n-ai cum s-o spargi, am evaluat eu situația la prima vedere.

-Păi, da!

-Tot nu m-am prins care e faza cu telefonul...

-Păi fii atent!

Eram numai ochi și urechi, foarte curios de ceea ce i-a trecut lui Vali prin cap. Omul era de obicei foarte liniștit, un băiat cuminte ca o fată mare. Dar, deh, apele liniștite sunt adânci...

Să vă descriu puțin: la etajul al patrulea al scării lui Vali era și o uscătorie care avea ușa in imediata vecinătate a ușii apartamentului prietenului meu, Uscătoria respectivă avea un balcon incastrat în fațada blocului, un balcon care nu ieșea in afara zidului, ci era la același nivel cu peretele vertical al blocului. Balconul era flancat de ferestrele băilor apartamentelor situate de-o parte și de alta a uscătoriei cu pricina. Acum vine partea interesantă:

-Așa, mă, zic, și ce vrei să faci?

Vali își ia inima în dinți și-mi zice:

-Vreau să mă urc pe balcon și să încerc să intru pe geamul de la baie...

A căzut cerul pe mine.

-Nu ești sănătos!

-Păi n-am încotro, zice Vali. Ușa nu pot s-o sparg, ai mei vin deseară de la serviciu, frate-miu e plecat, iar eu n-am unde mă duce.

-Păi stai la mine până vin ai tăi.

-Nu, că nu vreau să deranjez...

-Nu deranjezi, mă, zic eu în ideea de a-l împiedica să facă ceva nebunesc.

- Nu, nu..!

- Bun, și care e faza cu telefonul?

- Păi eu mă urc pe balustrada balconului, mă țin de marginea peretelui ca să mă agăț de pervazul ferestrei băii...

Auzind acestea, mi s-au inmuiat picioarele, mai ales din cauză că Vali avea ceva în tonul vocii care m-a convins că nu glumea și că chiar asta urma să facă.

-...și în cazul în care cad, să suni tu la Salvare.

Am rămas cu gura căscată ca Sherk când îi povestea Donkey cine știe ce trăsnaie. După care m-a pufnit râsul.

-Tu glumești, nu?

-Nu!

Iarăși mi s-au înmuiat picioarele.

-Bă, te bat, să mor io! Tu ești nebun la cap? Cum să faci așa ceva?

Vali deja plecase înspre balcon. L-am văzut în contre-jour cum se urcă pe balustrada lată de câțiva centimetri a balconului.

-Vali, stai!

Prea târziu. Ăsta deja începuse să caute cu frenezie pervazul ferestrei de la baie. Nu mai vedeam decât o parte din el – piciorul de pe balustradă și mâna dreaptă cu care se agățase de marginea peretelui exterior. Vali se întindea și icnea lipit de peretele exterior al blocului, în încercarea de a se prinde de fereastra băii. Îmi imaginam cum se vede spectacolul ăsta de afară – un ditamai vlăjganul cocoțat pe balustrada balconului de la etajul patru. Omu’ paiangăn, nu alta! Situația devenea extremă – Vali nu reușea să ajungă la pervazul băii și se întindea cât putea de mult – atât de mult încât ajunsese să se țină de marginea peretelui doar cu buricele degetelor de la mâna dreaptă. A încercat o dată, de două, de trei ori – au fost câteva secunde care pentru mine au trecut ca o veșnicie. Inima îmi bătea mai să-mi spargă pieptul.

-N-ajung, băi frate, zice ăsta epuizat după ce a sărit înapoi în uscătorie.

Mi s-a luat cu ocazia asta un munte de pe inimă, văzându-l pe Vali teafăr și nevătămat.

-Boule! am exclamat eu ușurat, nici nu ștam numărul de la Salvare...

Pe vremea aia nu exista număr scurt pentru apeluri de urgență. Ca să afli un număr de telefon, fie te uitai în cartea de telefoane, fie dădeai un telefon la Informații. Vă dați seama cam în cât timp aș fi chemat eu Salvarea dacă prietenul meu ar fi suferit un accident.

-Și acum ce faci? l-am întrebat eu eliberat de cea mai grea povară sufletească pe care am avut-o vreodată.

-Văd eu. Îi aștept pe ai mei, habar nu am. Oricum, îți mulțumesc de ajutor!

-Halal ajutor! Bă te omor eu cu mâna mea dacă îmi mai faci așa ceva. Hai că mă duc acum. Să nu te mai prind că mai faci chestii de-astea.

Am trecut inapoi pe bloc. Încă aveam un gol în stomac când m-am reîntors la lectura mea. Regii Nisipurilor – ce gândaci minunați! Patru rase și un zeu care le dădea să mânce. Fiecare dintre cele patru rase ridica din nisip o statuie cu chipul zeului, fiecare modelând trăsăturile zeului, care era nimeni altul decât proprietarul terariului în care trăiau gândacii, în funcție de cât de mult era favorizată rasa – cei care primeau mai multă hrană îl făceau mai zâmbitor și mai bine conturat, restul mai trist și cu trăsăturile mai estompate. Țrrr, la ușă! Sar din pat ca ars. Mă duc să deschid. Vali. Mi s-a făcut rău. Plus că nu era singur. În spatele lui zâmbea sincron cu el unul din frații Miron – Miron ăl mare, cum îi ziceam noi.

-Am făcut rost de frânghie, îmi zice Vali victorios.

M-am prăbușit din nou în starea de coșmar. Aproape plângând l-am implorat să se potolească. Dumnezeule, cu ce oare greșisem eu de trebuia să fiu martorul acestei aventuri? Tocmai când terariul cu gândaci s-a spart...

-De unde ai luat frânghia?

-I-am dat-o eu, a răspuns triumfal Miron ăl mare.

-Și tu atât de tâmpit de te-ai pus la mintea lui? Dacă pică ăsta de la etajul patru, băăă? Ce faci? Hă?

-Nu cad, bă, că leg frânghia de un horn, și celălalt capăt mi-l leg de brâu. Am mai făcut așa la țară...

-Bă, cretinule, dar la mine de ce ai mai venit? Tot așa, vrei să sun la Salvare?

-Da!

Miron ăl mare rânjea. Vali a luat-o înainte pe bloc. Eram deja lichefiat la stomac. Ăștia doi deja făceau planuri. I-am urmat cu entuziasmul osânditului la moarte (știu, am mai folosit expresia asta, dar efectiv așa era). Până să-i prind din urmă, cei doi legaseră frânghia de un horn de pe bloc, un horn aflat în apropierea peretelui exterior pe care Vali voia să îl ”învingă”.

-Hai că ajunge, zise Vali dând drumul capătului liber al frânghiei în gol. Voi stați aici să-mi dați frânghia când o să ies la balcon.

Totul s-a petrecut foarte repede. Vali a ieșit la balcon, și-a legat frânghia de brâu și a început să penduleze paralel cu peretele. Nici nu îndrăzneam să mă uit, parcă în fața mea se drula un film de groază. Într-un final, minune! Vali a reușit să deschidă fereastra de la baie, s-a tras înăuntru plonjând în cada cu apă. Nu știu cum a făcut să se descotorosească de legătura frânghiei, dar a reușit în cele din urmă. Doamne, ce ușurare! Pfiu! Jur că în viața mea nu voi mai fi martor la așa ceva! JUR!

Am coborât de pe bloc pe scara lui Vali. Ăsta ieșise deja pe casa scării, ud fleașcă, hăhăind ca prostu-n târg.

-Ce-ai, mă? l-am întrebat eu oțărât și ușurat în același timp.

-Bă, ușa era descuiată, doar că trebuia să împing eu mai tare în ea!

************

Vali a ajuns cascador. A luat decizia brusc, într-o zi nu la mult timp după aventura pe care tocmai v-am povestit-o.

-Mă primești, Emile, să dorm cu tine la cămin la București?

Eu intre timp devenisem student.

-Te primesc, cum să nu!

-Vreau să vin la București, să mă fac cascador.

Era ceva ieșit din comun, nu întâlnești în fiecare zi un astfel de aspirant, însă la Vali mi s-a părut cumva normală dorința asta. O dorință pe care omul și-a îndeplinit-o, la un moment dat acesta făcând parte din echipa celebrului SZOBI CSEH. Nu uit nici acum ziua în care am plecat cu prietenul meu, viitor cascador, la gară. Am lăsat în urmă puțul dintre blocuri și nu știu dacă el s-a mai uitat înapoi. Eu, însă, am făcut-o. M-am uitat din instinct către balconul primei cascade a lui Vali. De acolo, cu privirile vâscoase, îl petreceau muți părinții lui.