Mi-am petrecut bună parte din copilărie la cozi la alimentară, înghesuindu-mă cu toată lumea din cartier la toate cozile posibile și imposibile. La coadă la carne, la coadă la ouă, la coadă la brânză sau la coadă la mezeluri. Da, pentru cine nu știe, pe vremurile ”alelalte” era o aventură să faci cumpărături. Alimentele de bază – zahăr, făină, mălai, ulei - se dădeau pe bază de tabel, o dată pe lună, și erau raționalizate. Nu discut despre calitatea lor – cu siguranță vă aduceți aminte de butoaiele alea slinoase în care venea uleiul, care ulei, după ce era pus în sticle, avea o depunere verzuie, urâtă și scârboasă. Orezul? Păi trebuia să chemi toată familia ca să separi boabele bune de restul mizeriei din pungă, operațiune după care mai rămâneai cu mai puțin de 3 sferturi din cantitatea inițială. Rafturile din alimentară erau goale, ici-colo câteva conserve din pește, fasole verde și creveți vietnamezi. De multe ori așteptam pe lângă alimentară - păstrându-ne riguros ordinea la coadă - și câte o zi întreagă degeaba. Nu se aducea nimic. Iar a doua zi o luam de la capăt, desigur, într-o altă configurație a cozii, funcție de ora la care ajungeam fiecare la alimentară. Erau câte unii care se sculau cu noaptea-n cap ca să prindă un loc mai în față. Erau și situații în care era adusă marfă la alimentară, stăteai la coada aia infernală și... nu apucai nimic. Totul se termina fix în fața ta.

- Gata, nu mai avem! Striga sec doamna Nuți, vânzătoarea, iar coada rămasă se dilua ca un cortegiu mortuar după ce defunctul a fost depus în groapă.

Plângeam de fiecare dată când nu apucam să cumpăr. Sau, de câteva ori, când am apucat marfă ”la mustață”, am fost ținta apostrofărilor celor care nu au apucat să cumpere. Și acum îmi răsună în urechi replica rârâită a lui tanti Aurica a lu’ Dovleac:

- Firrr-arr ai drrracu’ de copii că se bagă în față!

Una din dramoletele pe care le-am trait a fost prin 1987. Într-o zi m-am gândit să-I fac o surpriză mamei care urma să vină acsă de la schimbul 1. M-am gândit să fac pomul de iarnă (atunci nu se zicea ”pomul de Crăciun”).

- Moaaa, ce o să se bucure mama când o să vină de la serviciu! Și tata o să se bucure deseară când o să vină de la schimbul 2 și o să găsească instalația aprinsă…

Foarte gijuliu cu toate globulețele (pe atunci fabricate din sticlă), foarte atent cu beteala și cu instalația de luminițe asistate de starter, am făcut, probabil, cel mai frumos pom de iarnă de până atunci! Buuun! Vine mama de la serviciu, obosită, înfrigurată. Intră în casă gâfâind după cele 4 etaje urcate.

- Mamă, mama! Am făcut pomul de iarnă! Uite!!!

Mama era inexpresivă și tăcută.

- Îți place?

Jap-jap!!! Două palme…

- ????

- Ai luat ouă?

- … mnu…! răspund eu cu toată fericirea năruită.

- A băgat ouă la alimentară și tu ai stat să faci pomul de iarnă??? Am rămas fără ouă acum, de Sărbători. Să văd eu ce o să mâncați voi de Crăciun…

Pfooai de mine! Cum am putut să fac așa ceva??? Să ratez ouăle??? Am compromis Sărbătorile familiei. În fine, nu mai știu dacă am făcut rost de ouă de Crăciunul ăla, cert e că pomul de iarnă mi-a fost foarte antipatic în acel an.

Ei bine, în toată această conjunctură complicată, firesc au început să apară visurile... Cum ar fi dacă? Cum ar fi să fie toate alimentarele pline cu de toate? Cum ar fi să nu mai fie pâinea pe cartelă? Cum ar fi să nu mai stăm la coadă la ouă? Cum ar fi să găsim banane fără să ne batem ca chiorii la cozi care semănă mai degrabă cu răscoala de la 1907 decât cu niște cumpărături nevinovate? Cum ar fi toate acestea la un loc? Îmi aduc aminte că întrebările ăstea ni le puneam aproape în fiecare zi, la un moment dat. Închideam ochii și ne imaginam. Discutam prelung toate problemele astea cu tovarășii mei de coadă, copii ca și mine atunci. Câte unul mai completa:

- Cum ar fi să avem desene animate la televizor mai mult de 10 minute pe săptămână?

sau

- Cum ar fi să nu se mai oprească curentul în fiecare zi?

sau

- Cum ar fi să fie apă caldă mereu la robinet?

Etc.

Declicul s-a produs la Revoluție. Îmi aduc aminte când doamna Flori Lăcureanu (foto) mi-a spus pe 22 decembrie 1989 când am fost să cumpăr pâine:

- Nu mai trebuie cartela...

- Deloc?

- Deloc!

O eră se sfârșise!

Și totuși, nu-mi venea să cred! E oare aievea ce trăiesc? Va fi așa, fără cartelă de aici încolo? Tata trebuie să știe! El ne spunea încă din vară că vom avea Crăciun fără Ceaușescu.

- Tată, de acum o să fie fără cartelă?

- Da, poți să o arunci!

- Păi... o să fie carne la alimentară?

- Din belsug! Și de pui, și de porc, și de vită, de toate!

- Și ouă?

- Și ouă!

- Și brânză?

- Câtă vrei!

- Portocale?

- Or să se strice în alimentară!

- Nu cred!

- Ba da, tată, așa o să fie, o să vezi!

Mi s-a făcut un gol în stomac. Ceva trebuie să fie putred la mijloc... N-avea cum, așa dintr-o dată, să mi se îndeplinească toate visurile. Trebuie să fac ceva să îl încurc pe tata. Așa o să-mi dau seama că mă păcălește. Mi-am îngustat ochii și l-am întrebat insinuant:

- Și ciocolată? Ă? O să fie și ciocolată?

Tata a stat puțin și s-a gândit.

- Tată, zice el, ciocolată o să fie sute de sortimente și nu o să le mai cumpere nimeni...

”Cred că tata e nebun!” am gândit atunci.

*

Fără să fac o analiză amănunțită a lucrurilor, pot să trag o concluzie. Scurtă. Toate visurile generației mele s-au împlinit. Din toate punctele de vedere. Avem de toate la alimentara. Sute de programe la televizor. Apă caldă la discreție. Mașini – fiecare câte 2-3. Telefoane. Calculatoare. Laptopuri. Etc. În plus, pot să mănânc în fiecare zi câte o ciocolată. În fiecare zi din an, câte un sortiment. Iar acum, am decis ca luni, 10 februarie, în amintirea vremurilor de dinainte de 1990, să merg să fac cumpărături de la Kaufland! Sau de la Lidl. Sau de la Carrefour, sau... mă rog, mă hotărăsc eu până atunci!

P.S. Poza este autentică - doamna Flori Lăcureanu (RIP), alimentara UNIREA, Curtea deArgeș, 1987