Primele din motive lesne de înțeles – pentru că pe vremea aia nu existau nici Netflix și nici Disney + (dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, nici măcar program la televizor...), cum prindeam o țâră de timp liber, cum băgam urechea în difuzorul aparatului de radio Pacific, care în partea de sus, mascat de un capac grosolan, era prevăzut cu un pick-up. Doamne și câte și mai câte povești ascultam! Pe unele dintre ele le ascultam de atât de multe ori, încât le învățam pe dinafară. Ba chiar, la un moment dat, am început să caut mesajele subliminale, învârtind discul în sens invers. Nu am descoperit, firește, niciun mesaj ascuns, însă eram fascinat și maxim distrat, la Făt Frumos din Lacrimă spre exemplu, să fac ”freaka da disc” în momentul în care un personaj zicea ”baba...” și, învârtind discul invers, să aud în difuzor ”...abab”. ”Baba...abab”...! Și câte și mai câte altele pe care nu le pot reproduce. Dacă mai aveți pick-up și discuri cu povești, puteți încerca. Garantez că e cel puțin distractiv! J Ca idee, la momentul acela, sunetul ușor fâșâit, cu usoare păcănituri de la zgărieturile fine, sunet care se aude imediat după ce acul dozei începe să calce discul de vinil, era mai fascinant decât genericul de la 20 CENTURY FOX... nu-i așa? J

Ședințele cu părinții – aici povestea e ceva mai complexă, în sensul că nu îmi aduc aminte să fi existat vreo situație în care să nu îmi iau chelfăneală (să mănânc bătaie, adică) după ședința cu părinții. Moaaa! Și acum țin minte fiorul care mă trecea când anunța tovarășa dirigintă (doamna Trică, sărut mâna!) ședința cu părinții. Mai bine îi zicea programare la bătaie, că pentru mine aia era, de fapt... (vedetă de mic, cum ar veni J ) Ale naibii ședințe, toate erau puse marțea de la ora 18:00, iar la 90% dintre ele se ducea...tata! Oricum, în toată școala generală, nu cred că ai mei au lipsit de la vreo ședință (dacă stiți cum zic... J). Așa era și atunci: marți, ședință cu părinții, final de noiembrie, afară frig și ploaie... Tata pleacă la ședința cu părinții, nu înainte să mă întrebe dacă o să afle cu ocazia asta vreo bazaconie despre mine. Eu, anticipând bătaia, îi răspund foarte sigur pe mine că nu... Rămân acasă cu soră-mea care la momentul ăla nu cred că avea mai mult de 4-5 anișori. Ea își vedea de jucăriile ei, eu mi-am făcut ceva teme, iar după ce am terminat am pus un disc cu o poveste, nu mai știu exact care, dar știu că personajul negativ era un vrăjitor malefic . Ajunsesem în toiul acțiunii, când la ușă se aude cheia răsucindu-se nervos în yală. Tata s-a întors de la ședința cu părinții. Înghit un nod ceva mai mare decât golul din stomac, încerc să mă controlez și îmi văd mai departe de povestea de pe vinil. Tata s-a descălțat și îl aud cum își aruncă nervos ghetele în debara. Povestea mergea mai departe la pick-up. Tata vine cu pași apăsați în cameră. Ușa se deschide vertiginos, izbindu-se de șifonier. În parg tata, în ușor contre-jour (știți cum arătau scenele cu Chuck Norris când intra peste infractori, da?), cu o privire de zmeu al zmeilor și cu respirația darth-vader-iană, eu în pat ascultând foarte cuminte povestea...

• Băi, te desființez, băi...!

Eu îl privesc pe tata cu o expresie inocentă, gen ”da’  ce-am făcut, șefu’?” și dau să mă ridic din poziția de ascultat povești la pick-up. Când eram semi-ridicat, pleacă dreapta dibace și grea a zmeului zmeilor. ”Eu știu bătaie, c-am mai luat...” mi-am zis și am încasat din plin capacul care efectiv m-a ridicat la verticală.

• Băi, mi-a crăpat obrazul în fața clasei...!

Jap, încă o scatoalcă după ceafă.

• Ce-ai, mă, de gând?

Jbuf!

• Zi, băi, ce ai de gând? M-a făcut tovarășa dirigintă cu ou și cu oțet din cauza... ta!

În scurta pauză, tata și-a luat avânt pentru un nou capac. Jbang!

Am căzut efectiv în fotoliul de lângă fereastră, Tata se apropia, pregătit pentru o nouă serie de palme. Era cam ca Mihai Viteazu – mare și întunecat, dar fără barda din stânga. Decorul camerei rămânea în fundal blurat în timp ce silueta lui taică-miu creștea apocaliptic în fața mea. Totul se derula cu incetinitorul și așteptam ca supremul cataclism să se dezlănțuie. Mic ca un hobbit în fața năpraznicului balrog în Minele din Moria, încerc să iau o poziție de apărare. Pe fundal  - povestea. Când urma să se reverse seria de croșeuri asupra mea, vrăjitorul cel rău din poveste începe să hăhăie malefic, în ecou, gutural și ușor pițigăiat, exact cum râdea nea Zarică, șoferul de pe mașina de pâine cu care eram bun prieten. Discul era zgâriat chiar în locul ăla. Hăhăitul gotesc începe să se repete la nesfârșit

• Hă-hă-hă, hâ-hâ, hi-hi—hi...pâc... hă-hă-hă, hâ-hâ, hi-hi—hi...pâc... hă-hă-hă, hâ-hâ, hi-hi—hi...pâc... hă-hă-hă, hâ-hâ, hi-hi—hi...pâc...
• M-ai făcut de râs în fața clasei... Jap!
• Hă-hă-hă, hâ-hâ, hi-hi—hi...pâc...
• Mi-a crăpat obrazul de rușine... Jap!
• Hă-hă-hă, hâ-hâ, hi-hi—hi...pâc...
• Se uita toată lumea aia la mine... Jap!
• Hă-hă-hă, hâ-hâ, hi-hi—hi...pâc..

Îmbujorat în obraji și înfierbântat de atâtea capace, cu tata care mă dojenea și cu ”hă-hă-hă, hâ-hâ, hi-hi—hi...pâc... ” pe fundal, n-am găsit nimic mai bun de făcut decât să... pufnesc într-un râs isteric și derapant. Cum m-a auzit, tata s-a învinețit. Și mai nervos decât până atunci a urlat la mine:

• Băăăi...
• Hă-hă-hă, hâ-hâ, hi-hi—hi...pâc...
• Te mănânc...
• Hă-hă-hă, hâ-hâ, hi-hi—hi...pâc...
• Bă, ție nu ți-e rușine să...
• Hă-hă-hă, hâ-hâ, hi-hi—hi...pâc...

Dau să zic ceva, dar mi-a ieșit asta:

• Aaaaahahahahahahahahahaaaaaa!!!!

Aveam lacrimi în ochi, dar râdeam să mă înec, nu altceva. Știți genul ăla – râsu’-plânsu’, când printre hohote și sughițuri mai faci și câte un balon de muci, în timp ce fața îți arde de atâta... masaj? J Ei cam așa eram eu în seara aia, dar și mai frustrat era tata care nu a reușit să se impună deloc în ecuație, asta din cazua râsului vrăjitorului malefic și grație discului de vinil zgâriat fix la locul potrivit. Am râs multă vreme, pe înfundate, după ce tata m-a expulzat în camera mea. Nu știu care a fost soarta discului respectiv, dar știu că, din momentul ăla, vrăjitorii au devenit personajele mele preferate din producțiile fantasy. Malefici sau nu.

Cum zicea Gandalf:

- Un vrăjitor nu întârzie niciodată. Nici nu vine mai devreme. El ajunge exact atunci când vrea.

P.S. Nu care cumva să mă victimizați! În copilărie mi-am meritat cu prisosință fiecare capac părintesc pe care l-am primit – fie de la mama, fie de la tata. J