Am aflat despre catastrofă într-o dimineață, când mama venise de la schimbul 3 și, în șoaptă (nu știu dacă voia cumva să nu o audă careva sau pentru că sor’mea dormea la ora aia – undeva în jur de 06:30 dimineața), ne-a spus mie și lui taică-miu că a auzit că a explodat o centrală nucleară în Rusia.

- Cică sunt radiații în aer și ne putem îmbolnăvi...

Niciunul dintre noi nu știa la vremea aia ce însemna un dezastru nuclear. Mass media erau cu batista pe țambal (pe stil sovietic, deh) și cred că doar Europa Liberă ar fi putut fi o sursă credibilă de informație, dar și ei, ca și restul lumii, aflaseră destul de târziu despre nefericitul eveniment de la Cernobîl. Dar nu despre asta vreau să discutăm – despre ce s-a întâmplat acolo a aflat până la urmă toată lumea.

Știu că în dimineața aia (cred că început de mai 1986) ne uitam unii la alții și nimeni nu știa ce să zică mai departe. Eu, copil fiind, nu-mi stătea gândul la așa ceva. Eram foarte fericit pentru că în seara de dinaintea discuției ăsteia intrasem în posesia unor abțibilduri Panini cu Maradona și Burruchaga (se apropia Mexico 86) și aproape că aveam completă echipa Argentinei – dădusem pe Maradona și pe Burruchaga o pocnitoare cu duză de tractor plus toate surprizele mele cu TipiTip (36 de bucăți) și eram tare fericit. Când mama povestea despre ce auzise ea despre Cernobîl, eu deja studiam cele două prețioase achiziții pe o parte și pe alta.

-Ziceau ”ăștia” că trebuie să bem apă minerală de acum și să nu mai bem de la chiuvetă, că ne îmbolnăvim, a spus la un moment dat mama, dar nu era prea convinsă ce e fix așa.

Oricum, numai la Cerbobîl nu ne stătea mintea. Mama voia să doarmă după tura de noapte, tata se pregătea să plece la schimbul 1, eu eram cu abțibildurile mele...

-Aaa, m-am trezit eu la un moment dat vorbind, păi e apă minerală la Alimentară. Am văzut ieri că aveau o grămadă de navete.

Mai țineți minte? Sticlele de apă minerală erau aranjate în niște navete din sârmă groasă, dibaci împletită, câte 12 sticle de 1 litru laolaltă. Cel puțin așa era apa minerală Biborțeni pe care o găseam la Alimentară – slavă Domnului, apă minerală se găsea atunci din belșug, dar nu prea consumam.

- Păi ia bani din portofel și du-te și ia, mi-a zis mama în timp ce se băga la somn. Vezi când vii să nu faci gălăgie că te mănânc!

- Mă duc mai pe la ora 8, am zis eu. Acum stau să-mi aranjez fotbaliștii.

Ok! S-a făcut ora 8, oră până la care am arajat fotbaliștii de vreă 3 ori în clasor, de fiecare dată punându-i pe Maradona și pe Burruchaga în pole-position, chiar pe prima pagină a clasorului. Am luat 100 de lei din portofel, două scaoșe de cârpă și am plecat spre Alimentară. Destul de relaxat – știam că nu se omoară nimeni să cumpere apă minerală, plus că dacă mama ne-a spus în șoaptă că trebuie să bem numai apă minerală de acum, eram ferm convins că doar eu și cu tata mai știam asta. Ajung la Alimentară – în partea de autoservire (ai mei stăteau chiar în blocul de deasupra Alimentarei UNIREA). Băi, oameni buni, aici am găsit CĂDEREA BASTILIEI... Puhoi de lume, strigăte și înghesuială, sudalme și zăpușeală, ce să mai, o nebunie. ”Or fi băgat ouă...?”, am gândit. De unde, mă, mânca-v-aș! Toată bătălia de acolo era pe apă minerală. ”De unde au aflat și ăștia?” m-am întrebat eu mai mult revoltat decât nedumerit. Mă uit la coadă. Toate ”vedetele” cozilor erau acolo victorioase, cu câte una sau chiar două navete de apă minerală deja adjudecate: tanti Aurica lu’ Dovleac, nea Bungiu, Bubulina, tanti Tuca, doamna Rișcă, miniona doamnă Aman, până și Vasile limbutu’ avea o navetă de apă minerală cucerită. Îmi dau seama că nu e timp de pierdut și alerg, făcându-mi loc prin mulțime, către locul unde știam că sunt depozitate navetele de apă minerală. Simțeam că nu mai ajung. Transpirasem deja din cauza căldurii provocate de aglomerație. Mirosurile se schimbu în funcție de persoana pe lângă care treceam: naftalină, transpirație, ciocârtan, lână etc. Am ajuns! Iat-o! Ultima navetă sclipind în lumina neoanelor. Dau să mă smulg din aglomerația în care eram prins ca într-o menghină. Eșuez pentru început, după care mă eliberez din strâmtoare și efectiv țâșnesc spre naveta anti Cernobîl. Stupoare!!! În fața mea, doamna Județ, cea mai blândă și cumsecade vecină a noastră, ridică victorioasă naveta de la podea și pornește zâmbind satisfăcută către coada cozii. Eu rămân ca Sandy Bell, cu Universul prăbușit în jurul meu și cu ochii umezi în care tremurau lacrimi de nervi. CUM E POSIBIL AȘA CEVA?? Eu, stăpânul cozilor de la Alimentară să fiu învins de doamna Județ? Era ca și cum întreg Aliotmanul s-a împiedicat de un ciot.. Moaaa! Mi-am înghițit un nod din gât și am început să mă îndepărtez de aglomerație, ducându-mă spre fundul alimentarei, cu capul în pământ… Ziceai că sunt Bambi după ce vânătorul i-a împușcat mama. Am dat nervos cu piciorul într-un capac de bere care zăcea pe jos. Am vrut să plec la un moment dat acasă, dar ceva din instinctul meu de animal de pradă nu m-a lăsat să părăsesc Alimentara. M-am învărtit în jurul rafturilor, urmărind-o, de fiecare data din alt unghi, pe doamna Județ rămasă ultima la coadă. Coada e mai domolise. Vâzătoarele s-au ținut la mulțime și nu au mai lăsat pe nimeni să intre.

-S-a terminat dom-le, nu mai avem, striga din când în când Angela, șefa de unitate care o asista pe doamna Tili care era la casă. Peste toată rumoarea se auzea țăcănitul casei de marcat, mecanică la vreme aia: ”Țac-țac-țac, prrr-pac-pac-pac-țac!” după care doamna Tili striga suma pe care clientul o avea de plată.

Eu cu ochii pe doamna Județ. După care prădătărul din mine s-a dezlănțuit! (Acum băgați pe fundal coloana sonoră de la filmul FĂLCI) Am scos o sacoșă din buzunar și am despăturit-o. Am apucat-o zdravăn de o toartă, celaltă lăsând-o liberă, M-am năpustit asupra prăzii. M-am apropiat din spate, m-am uitat în navetă – 12 sticle, după cum am spus, după care m-am poziționat chiar în fața doamnei Județ și am început să-I i-au sticlele din navetă, cu o dexteritate care ar face invidious pe orice infractor cu state vechi. Mai mult decât atât, înainte să încep transbordarea sticlelor, i-am zis vecinei mele

-Săru’ mâna…!

-Bună, mamă...!...??? Ce faci, mă, măgarule?

Prea târziu! Naveta începuse să se golească. Instinctual am știut că doamna Județ nu va lăsa naveta din mână, iar eu voi putea face nestingherit ceea ce mi-am pus în cap. Eu luam sticlele rând pe rând, iar doamna mă ocăra, la fiecare sticlă luată strigând și mai tare. Și totuși, am fost un gentleman. M-am oprit la 6 sticle.

-Așa e corect, am strigat și m-am depărtat, ducându-mă din nou către fundul Alimentarei, dar de data asta mult mai fericit decât o făcusem mai devreme.

M-am ascuns după un raft. În Alimentară a intrat din nou puhoi de lume în căutarea apei minerale de Cernobîl salvatoare. În hărmălaia produsă o auzeam încă pe doamna Județ ocărându-mă și blestemându-mă. Nu mai știu exact ce apelative a folosit, știu doar că după ce coada s-a terminat mi-am luat și eu inima în dinți și, tremurând ca un iepure, m-am dus să plătesc cele 6 sticle de apă minerală. Vânzătoarele aflaseră deja ce am făcut. Pentru ele nu era o surpriză – mă știau ca pe un cal breaz (vă povestesc eu altă data). Doamna Tili mi-a luat banii pe cele 6 sticle dojenindu-mă. Eu nu m-am sinchisit. Eram victorios! Aveam de acum 6 litri de apă minerală cu care urma să lupt împotriva efectelor Cernobîlului…

P.S. Doamna Județ trăiește și abia aștept să mă întâlnesc cu domnia sa pentru a-i reaminti acest episod, acum hilar, zic eu. Oricum, sunt sigur că m-a iertat!